Pierdut, ofer recompensa!

Cumva youtube-ul mi-a recomandat melodia asta

  Si m-a pus putin, mai mult, pe ganduri. Doua dintre versuri suna cam asa:

“Și te tot minți că pe chipul tău

Anii n-or să se vadă”

Oh da, la mine chiar e asta! Arat exact la fel, si nu imi da nimeni varsta pe care o am, bine, unii au inceput sa imi dea undeva la 18 20, ca cica riduri, cearcane si din astea, dar exagereaza ei, adica helloooo cine nu are cearcane, cine are timp sa doarma suficient?

Dar tot melodia asta m-a dus cu gandul la faptul ca bai timpul trece mult prea repede... adica serios acum.. “Copilărie,

Nu știu când ai trecut

Unde sunt anii de demult

Zi-mi când ai trecut”

Si da, am ascultat melodia asta de vreo 10 ori pana acum, nu pot spune ca imi place, nu sigur nici cine este tipa care canta, adica e ceva 'cunoscuta' ca eu nu cred ca am mai auzit de ea, dar nici nu imi displace, evident, dar nici wow nu mi se pare, dar imi da o stare dubioasa, de bine si de rau in acelasi timp. Si de cand o tot ascult pe fundal nu imi pot scoate din minte niste intrebari absurde, ca de exemplu:

- Ce ar crede copilul ce ai fost despre persoana care ai devenit? Ar fi mandru sau dezamagit? Ai avea curajul sa te uiti in ochiii lui( sau ma rog, ai tai) si sa ii spui ca totul o sa fie bine, ai avea curajul sa te uiti in ochiii lui si sa ii spui orice? Si daca da, ce i-ai spune? Si mai ales cum te-ar privi cand ii spui orice i-ai spune? Daca te-ar vedea random pe strada s-ar gandi ca esti a good person sau a bad person, in ce ‘tabara’ te-ar clasa?

Eu nu am raspuns la intrebarile astea si tare as vrea sa le gasesc, si mai ales tare as vrea sa fie ‘pozitive’.

Dar totusi stiu ceva, stiu ca imi e dor de copilarie, sau de fapt... e prea mult sa spun ca imi e dor de mine din copilarie, sau macar de momentele mele de copil? Adica da, inca ma mai alint din cand in cand, dar nu, nu cum o faceam candva, copilul ala mare care ma credeam si care consideram ca nu o sa dispara niciodata aparent a inceput sa intre in umbra din ce in ce mai mult, treptat, nu brusc, asta e clar, pentru ca sincer, cel mai trist mi se pare faptul ca, nu stiu sigur cand am pierdut copilul ala din mine, dar sper sa il regasesc intr-o zi...

Ce iti lipseste cel mai mult din copilarie?

Aseara cineva mi-a pus o intrebare foarte...interesanta, care m-a pus mult pe ganduri. Intrebarea este aparent simpla, suna cam asa: “ce iti lipseste cel mai mult din trecut, din copilarie?”

Intrebarea asta m-a blocat pe moment. Normal, m-am gandit ca imi lipsesc prietenii pe care ii aveam atunci, dupa m-am gandit ca imi lipsesc eu, eu din copilarie, as da orice sa mai pot scoate copilul ala la iveala mereu si sa nu para dubios. Dar apoi mi-am dat seama ca nu asta este raspunsul, raspunsul este altul defapt... unul poate banal pentru multi, dar semnificativ pentru mine: cel mai mult imi lipseste sa privesc cerul instelat noaptea tarziu. Da, suna banal, dar mereu cand eram la bunici ma duceam undeva la poarta, pe un gardulet, si ma uitam la stele si in fiecare seara in acelasi loc era o stea, imi placea sa ii spun steaua mea, era cea mai luminoasa stea de pe cer si ma fascina mereu, nu stiu de ce, dar pierdeam minute bune privind spre acea stea. Si la un moment dat, acum vreo 6 ani si ceva poate chiar 7 aveam un fel de pact...vorbeam cu cineva din alt oras si pentru ca ne vedeam foarte rar aveam treaba asta...in fiecare seara ne uitam la steaua aia si asa mai trecea putin din dor, era un lucru pe care il aveam in comun. Desi ce e drept nici acasa nu se vedea chiar asa bine, dar totusi se vedea. In bucuresti, am incercat in seara asta sa ma uit dupa steaua mea si nu am reusit sa vad nici macar o stea, d’apoi pe aia care trebuie...

Si da, suna dibios, dar de asta imi este cel mai dor din copilarie, de noptile la bunici in care puteam sa stau si sa privesc cerul instelat....era un sentiment pe care incerc sa il descriu acum in cuvinte, dar zau ca nu reusesc, era linistitor, era fascinant, era placut, era perfect, desi practic nu era nimic, da, exact, era nimic, dar in acelasi timp era totul....nu are nici un pic de logica, nu? Poate e doar in capul meu logica, dar stiu ca exista undeva acolo, pentru ca sentimentul ala era real, era acolo... si chiar imi lipseste, mi-am dat seama acum ca as vrea sa pot sa vad din nou cerul instelat cum il vedeam acum 9-10 ani cand am descoperit pentru prima data cum ma poate fascina ‘steaua mea’ ....

Cu mandrie

Zilele trecute ma uitam prin telefon, sa mai fac putin ‘curatenie’ ca era aproape plin si incepea sa mearga greut, si mie nu imi place sa se miste telefonul greu, dar cu peste 4000 de poze si filmulete cum ar putea sa mearga? Asta doar asa, in galerie, fara sa iau in calcul si aplicatiile din telefon si restul. Si de ceva timp mi-am facut foldere in galerie, si 2 dintre aceste foldere, si cele mai importante de altfel, sunt ‘Miky’ si ‘Cutu mic’. Folderele astea nu le sterg din telefon orice ar fi, paote sa mearga cu spatele si tot nu le sterg, dar normal nu aceste 2 foldere erau problema, ca am aproximativ putin peste 400 de poze si filmulete, deci nu astea erau problema ca reprezinta un maxim 10% din tot ce era in galeria mea. Dar normal ca am dat-o usor in nostalgie cand am vazut toate pozele si toate filmuletele cu ei 2. Da, a trecut destul de mult timp de atunci, inca urasc luna iulie, inca imi lipsesc si asa o sa fie mereu, dar a fost foarte dragut sa revad pozele pe care recunosc, le-am evitat in ultima perioada pentru ca inca doare, dar anumite poze le vad zilnic pentru ca am foarte multe poze cu ei pe peretele din camin. De ce va spun si voua asta? Pentru ca mi-am amintit de o situatie funny. Mamaia acum are o alta potaie( cum il alint eu, el nu ma place, eu nu il plac, este ceva reciproc) si el este un fitos figurant si enervant( sau poate asa mi se pare mie ca na, cum am spus nu prea ne placem). Cutu mic era foarte alintata, dar mereu mandra de zarda ei, la un moment dat avea o zgarda antipurici rosie si mergea foarte mandra sa i se vada zgarda, a avut si maro si alba si neagra, dar de aia rosie era cea mai fericita, mergea foarte cu capul pe sus sa i se vada zgarda, facea asa cu toate cand erau noi, dar aparent ii placea foarte mult culoarea rosu, la un moment dat avea si zgarda normala si zgarda antipurici, aia rosie, nu ma lasa sa i-o dau jos sa ramana doar cu aia normala, nu voia si nu voia. 

Potaia asta noua, Max pe numele lui, cum am spus este un figurant, cand l-a adus tata la tara l-a adus cu zgarda, nu atipurici, zgarda normala, una chiar foarte simpatica, din asta de ‘caine smecher’, desi el este un juma de cemetru de caine. Dar na, cum sta la tara si se plimba peste tot prin curte, mamaia mai are si niste pisici pe acolo, mai are si alti caini( legati, in spate, din aia clasici de curte) si na, inevitabil ar lua purici si na, mai bine preventiv decat sa ajungi mai tarziu sa te chinui cu ‘bestia’ in cada sa il speli sa scape de purici. Dar nu domle, nu si nu, cum adica? El sa stea fara zgarda lui pretentioasa? Sa stea cu una banala antipurici? Nu! Sa stea cu amandoua? Dar ce e el? Si dai si alearga dupa caine peste tot ca sa poti sa ii pui o zgarda amarata. Am stat si am cautat farmacie veterinara online ca sa vad poate gasesc mai multe modele de zgarda sa ii convina figurantului una sa nu o mai rupa.

De ce nu poate sa fie si el cum era cutu mic? Era extrem de fericita cand primea o zgarda noua, chiar si cand a trebuit sa i-o schimb pe cea rosie cu una alba( nu am mai gasit rosie atunci) nu a avut nici o problema, era chiar foarte fericita ca are zgarda noua.  

Vrea, dar nu vrea!

Va mai amintiti de povestea cu M si spontaneitatea lui in privinta logodnei prietenilor nostri? Haideti sa va spun si continuarea, sau poate ar trebui sa spun inceputul? Personajul principal[ cel care a facut propunerea] ne-a povestit cum s-a decis sa ii cumpere bratara in loc de inel. Intai sa le dam si lor 2 initiale ca sa nu mai spun el si ea, nu? O sa ii spunem lui G. si ei I.

Incepe G. si ne povesteste foarte pasionat despre marea lui decizie, dupa cum a caracterizat-o el: “cea mai grea decizie in toti cei 25 de ani pe care i-am traiat”. S-a gandit de mult sa faca pasul asta, dar nu gasea obiectul principal din cerere: inelul, bata-l vina de inel. Stia ca I. este innebunita dupa bijuterii, dar in acelasi timp foarte extrem de ultra pretentioasa. Vrea sa fie unicate, vrea sa fie pretentioase, dar nu prea pretentioasa, vrea sa fie noi, dar in acelasi timp vechi. Din nou un citat din G. “ca orice femeie, vrea, dar nu stie ce vrea si oricum o dai nu e bine ca voia fix invers”. Si s-a gandit sa impace si capra si varza, sa incerce cu niste bijuterii pietre semipretioase. Dar ce face daca nu ii place, dar ce face daca nu ii vine inelul? Adica avea totul pregatit, locul, prietenii, atmosfera, discursul, si daca zicea da, normal trebuia sa ii puna inelul pe deget, daca nu o incapea? Nu se ducea totul pea pa sambetei si din romantic si frumos totul devenea penibil si jenant? Sau daca voia sa zica da, dar cand vedea inelul si nu ii placea spunea nu? Nu devenea si mai penibil si jenant? A stat 3 ore prin magazine, muuuulte alte ore pe site-uri de bijuterii si nu putea sa se decida si pana la urma a zis ca el renunta, dar nu voia sa renunte, si atunci i-a venit idea, ii cumpara o bratara si a rezolvat problema, asa e unicat, si taie macar o problema de pe lista, o bratare o sa ii vina orice ar fi, ramane doar problema “daca nu o sa ii placa?”. Si o ia de la capat, da-I iar cu statul prin magazine, pe site-uri, innebunise deja, nu mai stia ce si cum sa faca. Dupa isi aminteste ca multe prietene o tachineaza pe I. ca sufera de ‘bijuterism’ si singurul tratament prin ‘cristaloterapie’. Si bam, ii vine ideea geniala lui G. sa ii cumperre o brtara cu cristale.

Dar cum am spus si prima data, I. nici macar nu a deschis cutia cand a primit intrebarea soc, putea sa fie orice acolo pentru ea, putea sa fie si goala ca tot DA spunea. Si eu cred ca e regula generala asta, asa ca baieti, daca vreti sa faceti pasul cel mare fiti siguri ca fata e ce trebuie si ce vreti cu adevarat, cumparati un inel nici prea pretentios nici prea simplu, jos in genunchi, un discurs care sa o emotioneze pana aproape sau chiar pana la lacrimi si aveti da-ul asigurat  

Keep calm and...

Postarea numaru 901 o sa fie una special, adica asta. De ce? Pentru ca astazi este o zi foarte importanta pentru mine. De ce? Pentru ca astazi blogul meu face 5 anisori. Fix acum 5 ani mi-am facut curajul sa deschid aceasta pagina si am scris cel mai idiot articol posibil, l-am citit din nou astazi, ca in fiecare an pe 7 mai, de altfel, si nu stiu daca sa rad sau sa imi dau palme, mi se pare atat de penibil, dar pana la urma ala a fost primul meu articol, nu pot schimba asta, si nu, nici nu o sa il sterg, pentru ca asa cum este el acolo, asta debita mintea mea acum 5 ani. A trecut timpul foarte repede, nu stiu cand s-au dus 5 ani, sincer. Stiu, nu prea am mai postat pe aici, nu am mai avut activitate, dar blogul a ramas parte din viata mea si asa o sa fie mereu.

Am pus ceva mai devreme pe pagina de facebook a blogului, unde incerc sa postez zilnic ceva, fie ca este o melodie, fie ca este o poza, fie ca este o perla scoasa de anumite persoane, incerc sa nu treaca zi fara macar o postare. Da, cineva s-a luat de mine ca aparent am pus mai multe chestii triste decat funny pe acolo, dar au fost si chestii funny, depinde de zi si de starea in care ma aflam pentru ca si acolo, la fel ca si aici, postez lucruri care sa aiba legatura cu starea mea si cu mine, nu ceva intamplator. Revenind, am pus acolo o poza cu “today it’s a great day”  pentru ca ei bine, chiar este o zi grozava, adica 5 ani, wow. Oare trebuie sa caut o gradinita, a cam implinit varsta sa mai plece si el de acasa, sa cunoasca alte bloguri?

Momentan sunt intr-o stare usor nostalgica, ma uit la postarile mai vechi si nu stiu, la anumite articole imi vine sa rad rau de tot de mine, adica mi se pare foarte interesant ca in unele perioade mintea mea chiar a debitat anumite tampenii, tampenii pe care inca le consider adevarate sau amuzante, dar la unele mi se pare mult prea amuzant modul meu idiot de a exprima acele lucruri. Am citit articole mai vechi si articole mai recente, pana cand si eu am ajuns sa imi dau seama de faptul ca m-am schimbat treptat si in gandire si in exprima si in multe. Inca nu stiu cat e de bine. De ce? Pentru ca parca imi e dor sa scriu un articol asa, la intamplare, despre ce imi trece mie prin cap fix in momentul ala fara sa ma gandesc la lucruri de genul “si pe cine intereseaza asta?”. Si cred ca o sa fac asta, ma mai gandesc putin, dar cred ca o sa fac asta, o sa imi gestionez altfel timpul si o sa incerc sa imi pun neuronul la treaba sa mai scoata si el cateva articole. Plus ca vine si vara, da, pana atunci vine preseseiunea si sesiunea, dar trec si ele, trebuie, cumva, si dupa vine vara, ceva mai mult timp liber, doar munca, fara stres si la facultate si fara oboeala si de acolo.

Pana una alta, hai sa bem un pahar de sampanie, si...La multi ani, Just Words!

Trenule, masina mica?

Astazi vreau sa va povestesc ceva, de fapt 2 lucruri. O sa incep cu: in 3-4 ore se fac 48h de cand nu mai am facebook. Pagina blogului o administrez de pe contul unui prieten, pe care da, l-am facut administrator si probabil o sa mai posteze si el, dar in mare parte tot eu o sa postez, si fac asta doar din aplicatia de pe telefon, nu de pe laptop, nu de pe facebook direct. De ce am facut asta? Asa, ca idee, pentru ca “de ce nu?”. Cat o sa ma tina treaba asta? Nu stiu, poate dupa ce termin de scris articolul asta o sa intru sa imi reactivez profilul sau poate o sa treaca cele 7 zile si o sa se reactiveze singur( am ales motiv ca este o chestie temporara si pentru facebook temporar inseamna maxim 7 zile) . Asa, acum ca ma simt mai bine ca am spus asta vreau sa va povestesc ceva, nu este chiar recent, este din februarie, dar nu am avut ocazia sa povestesc despre asta, dupa au aparut niste chestii si nu am mai vrut, dar pana la urma asta este o amintire placuta pentru mine, chiar m-am simtit bine in ziua aia si m-a facut sa ma simt din nou copilul idiot si spontan care eram inainte, ca daca tineti voi bine minte, am zis pe aici ca am inceput sa ma maturizez, ca nu mai fac chestii spontane si din astea, ei bine, in ziua aia nu a fost deloc asa. Sa incep povestea ca sa aiba logica: Eram la munca, spre sfarsitul programului, mai aveam cam jumatate de ora- maxim o ora, si primesc un mesaj cu “hai sa mergem si noi undeva, sa plecam din bucuresti”. Normal, initial am inceput sa rad pentru ca am crezut ca face misto de mine, aparent nu, vorbea serios. Am hotarat sa mergem la castel la Mogosoaia cu trenul. Pentru mine simpla calatorie cu trenul era destul de interesanta, dat fiind ca am mai fost o singura data in vara. Imi termin eu programul, persoana respectiva se imbraca, se pregateste si ne vedem la metrou. Ajungem la gara de nord si eu eram ceva de genul: “si acum pe unde? Ca am mai fost o singura data aici”, si nu e ca si cand am fi avut prea mult timp de pierdut, ca ne pleca trenul. Si acum incepe partea interesanta: am inceput sa alergam pe peronul de la metrou si apoi printre toate cele de acolo spre casele de bilete. A fost cel mai nebunesc si spontan lucru pe care l-am facut anul asta si normal, a fost unul dintre cele mai frumoase momente petrecute, m-am simtit ca in filme pentru ca alergam pe acolo ca si cand totul depindea de faptul ca noi sa ajungem la destinatie: sa ne cumparam bilete, si culmea este ca nu conta ca alerg, ma simteam atat de bine incat chiar alergam, si stiti ce lepra sunt in general, ei bine atunci alergam cu un zambet tamp pe fata.

Am ajuns intr-un final, ne-a lasat cineva in fata pentru ca ne pleca trenul, dar nu am mai ajuns in tren. De ce? Pentru ca trenul nostru pleca in 3 minute, si aparent calculatorul nu iti mai elibereaza bilet daca trenul pleaca in mai putin de 5 minute. Normal, cu o oarecare dezamagire ne ducem la Mc sa mancam ceva, de tristete, sau pentru ca eu nu mancasem inca nimic pana la ora aia. Dar nu,  ziua nu s-a terminat asa. La Mc zicem ca bai daca tot am iesit din casa, hai sa mergem intr-un parc sa ne plimbam macar in bucuresti, daca nu am reusit sa iesim din el, nu? Bun, hotaram sa mergem in IOR, ne urcam in metrou frumos, tot ce trebuie sa mergem in parc, coboram pe la jumatatea drumului ca persoana respectiva a zis ca prea departe IOR sa mergem pana acolo, desi voiam sa mergem acolo pentru ca nu fusese niciodata. Pe peron se uita la mine si invers si nu stiam ce sa facem, ca “hai sa mergem in parcul asta de aici”, ii raspund ca da, ok, mergem, dar parcul de la Izvor e destul de foarte mic, nimic interesant. “bine, hai sa mergem in IOR atunci, sau hai acasa, ne plimbam prin Poli”. Si fix atunci venea metroul [pe cealalta linie, dar si ala ne ducea in IOR] si ii spun “mergem acasa sau in parc, ne urcam sau nu in metrou?” sta ce sta pe ganduri, da, hai sa urcam in el. OK, ne-am urcat in el ca sa mai mergem o statie, coboram la unirii ca sa schimbam metroul. Am zis ok, ne plimbam cu metroul prin bucuresti, ce poate sa fie mai frumos. Am ajuns intr-un final la Victoriei, am fost pe acolo sa bem o cafea si apoi am ajuns la Stefan cel mare. Si acum vine din nou o parte interesanta: de la Stefan cel Mare pana in Regie am venit pe jos. Da, ati citit bine, pe 1 februarie, la temperaturile respective, pe la un 7 seara cred, poate 8, eu veneam pe jos de la Stefan cel Mare in Regie, adica, dupa spusele celor de la Google Maps: 4.8 km. si din astia 4.8km cei mai problematici au fost ultmii 800m de la basarab in regie, cat ne-am invartit pe langa pasajul ala nu aveti nici cea mai mica idee. Dar da, stiu, si eu i-am spus ca a innebunit, dar nu a vrut sa ma creada. Bine, am si cateva poze si un filmulet, dar persoana respectiva nu stie ca am scris toate astea asa ca nu o sa le pun si pe alea, desi filmuletul este destul de funny. Si cam asta este, pe scurt( da, stiu, nu e deloc scurt) una dintre cele mai faine zile ale mele cu cea mai nebuneasca chestie pe care am facut in ultima vreme.

Pastele este iubit si de animalul tau

Nu stiu cum este la voi, dar mie mi se pare ca a trecut foarte repede timpul, adica este aproape luna Mai, mai este doar o saptamana pana se termina a patra luna din anul 2016, mai este o saptamana pana la Paste, care da, stiu, a picat destul de nasol pe 1 Mai, dar mergem inainte si tot raul spre bine. Da, stiu, si eu as fi vrut o zi libera in plus si sa fac un gratar sau un foc de tabara pe plaja in Vama, dar din nou, trecem peste si mergem inainte. In perioada asta imi amintesc foarte des de cutu mic si de Miky pentru ca nu stiu cum, dar cumva si ei stiau ca e sarbatoare, cumva stiau ca o sa stau cu ei. Adica Miky stia ca vin garantat acasa, ca nu stau mult, dar ca vin acasa si ca o sa stau cu el, si cutu mic stia ca o sa ma duc la tara sa stau cu el si ca o sa ma joc cu el, nu mult, dar ca o sa ma duc. Miky cand vedea ca mama se agita din ce in ce mai tare cu curatenia si agitatia prin casa( curatenia de primavara/Paste, evident), cand vedea cum in sufragerie apare o noua masa care se umple de chestii( cozonaci si alte prajituri), cand il vedea pe tata pus la treaba de mama, in general sa umple nucile si sa stearga praful, el cumva din toate astea stia ca urmeaza sa vin acasa si se agita tot mai tare si tot mai tare si era parca nerabdator, parca astepta sa primeasca si el ceva. Anul trecut stia ca ma primeste pe mine acasa mai mult decat de obicei, nu cu mult, dar nu stateam doar o zi juma, stateam 3-4 zile, si inainte sa plec, inainte de anul trecut stia ca o saptamana stau cu el aproape toata ziua, ca nu mai plec la liceu, ca nu mai fac nimic altceva in mod special si ca il apar de bestia numita “aspirator” care din nu stiu ce motive il inspaimanta groaznic. Iar cutu mic, ei bine, cutu mic inteleg de ce era asa incantat de sarbatori. Adica mereu cand ma ducea la ea primea ceva, de la hrana animale, adica boabe pana la batoane de diferite arome si chiar ciocolata pentru caini si jucarii, si eviedent, compania mea care stiu sigur ca ii placea. De Paste recunosc, imi placea sa imi rasfat animalele. Cutu mic primea boabele care ii placeau, de juniori cu pui, chiar daca nu mai era chiar junior, de la royal canin si Miky primea batoane de mei cu miere si stateam cu ei mai mult si ne jucam. Da, cutu mic nu m-a prins si cand am plecat la facultate ca sa o vizitez rar, dar Miky desi facea pe arogantul de fiecare data cand ma duceam acasa si cand ajungeam seara nici nu se uita la mine, se intoarcea mereu cu spatele cand incercam sa il bag in seama si abia a doua zi spre dupa amiaza incepea sa ma lase sa ma joc cu el, stiu ca ii era si lui dor de mine si adora cand era o sarbatoare si stateam mai mult acasa. Orice ar spune oricine, Pastele este iubit si de animalul tau si merita sa simta si el spiritul sarbatorii, nu il exclude cand tu te pregatesti si aranjezi si faci tot felul de chestii, tine cont ca e si el acolo si ca vrea sa fie parte din toata treaba asta. Poate din acest motiv mie imi este atat de dor de animalele mele, pentru ca in perioada asta stateam ceva mai mult cu ele si mi se pare normal sa fac asta si acum, desi nu se mai poate, dar raman cu amintirile lor si cu pozele si filmuletele si stiu ca atat cat a fost mi-au oferit amintiri si mai ales sarbatori frumoase impreuna. Ca un sfat, provenit oarecum dintr-un regret: daca aveti animale sa nu le ignorati crezand ca o sa fie mereu acolo, mai ales de sarbatori cand aveti ceva mai mult timp liber( dupa totata nebunia cu pregatirile)  si cand credeti ca va supara sau ceva sa va amintiti ca poate animalul nu este intreaga voastra viata, dar voi sunteti intreaga lui viata si ca orice s-ar intampla el o sa va iubeasca neconditionat in orice moment, de tristete sau de fericire. Animalul tau iubeste sa stea cu tine, animalul tau iubeste sa fiu inclus in activitatile tale, nu uita asta. 

Still there, it's coming

In fiecare an ma bucur foarte tare si cu muuult timp inainte de faptul ca vine ziua mea. Da, dupa cum stiti sunt genul ala nebun de persoana care se bucura cand imbatraneste. De ce? Simplu: varsta este doar un numar, eu sunt in continuare un copil mare. Bine, ce e drept...m-am cam schimbat in ultimul  timp independent de vointa mea, nu doar in bine, adica m-am maturizat, i’m so fucking scared right now, really. Si nu ma refer ca m-am maturizat doar pentru ca am un job, nu, dar desigur, da, face parte din maturizarea mea. M-am maturizat adica am inceput sa gandesc altfel, percep lucrurile altfel, iau deciziile altfel. Si partea nasoala este ca nu doar ocazional, ci mereu am mentalitatea asta, adica da, inca sunt acel copil mare caruia ii place sa se alinte si sa fie rasfatat si sa glumeasca mult, dar asta o fac ocazional, adica pana cand si colega de camera a ajuns sa imi spuna intr-o seara cand am plecat dintr-un pub si ea voia sa mergem si in club “zici ca esti ai mei, dar si ei cred ca stateau mai mult in oras daca ieseau vineri seara chiar daca se duceau sambata la munca”. Ma gandesc la deciziile pe care le iau, adica ma gandesc la efectele deciziilor si actiunilor mele. Va vine sa credeti ca inca vorbesc despre mine aici? In fine, lasand asta, lucrez la procesul meu de ‘dematurizare’, sper sa il si finalizez la un moment dat. Defapt nu m-am exprimat bine, lucrez la a redeveni copilul ala care se bucura din absolut orice si lua decizii spontane si ilogice doar pentru ca asa considera pe moment, si sa fiu persoana matura la munca si in situatiile care cer asta.

Ideea este ca acum 3 ani am postat un articol foarte funny, da, inca mi se pare funny discutia mea cu A. de atunci, in care spuneam ca eu si la 70 de ani o sa beau vodka cu suc de mere. Ghiciti ce, acum 3 ani cand am scris acel articol urma sa fac 18 ani, adica sa pot bea legal alcool, anul asta o sa pot bea alcool legal si in America, daca o sa ajung vreodata acolo.

Da, e mai naspa acum, adica sambata, pe 30, am examen, e sesiune, eu sunt o persoana stresata si fara chef de socializare mai mult de 5 minute, cu mintea in toate partile si cu gandul la o mie de lucruri, si nu in sensul bun, in sensul ala matur de am zis mai sus ca am inceput sa gandesc. Dar un lucru nu s-a schimbat de atunci: inca ma bucur ca e ziua mea si inca ma mandresc cu varsta pe care o implinesc, o consider o realizare ca am ajuns pana aici si normal, o sa beau vodka cu suc de mere de ziua mea ca altfel nu se poate, nu? Da, o sa beau in camera, dar o sa beau, un pahar ca dupa rup patul in 5 dat fiind ca am examen dimineata la 9, dar daca nu beau vodka cu suc de mere nu a fost ziua si punct. Si ziua mea o sa fie, ca e in fiecare an si o sa tot fie, sper, adica macar pana la 70 de ani ca sa pot sa beau cu A. in continuare vodka cu suc de mere, dupa...Dumnezeu cu mila, daca ating 70 de ani o sa fiu o persoana mai mult decat multumita cu anii pe care i-am trait.     

Si cam atat, pana una alta eu ma intorc la invatatul meu[ da, o sa povestesc despre sesiunea asta cand se termina, mult mai nasoala decat anul trecut] si astept, trist este ca nu cu acelasi entuziasm ca in anii trecuti, adica examenele astea mi-au cam redus orice stare de fericire si de socializare, dar inca exista, inca imi apare un zambet idiot pe fata cand ma gandesc ca vine ziua mea si da, astept sa imbatranesc, chiar daca stiu ca o sa fie o zi ca oricare alta, dar pentru mine, in mine, o sa fie o zi speciala. O sa revin atunci, ca in fiecare an, sa va servesc si pe voi cu tort si, normal, vodka cu suc de mere verzi, da, neaparat mere verzi.    

Din nou...

Din cand in cand ma apuca nostalgia cu privire la primele mele momente cand mi-am deschis blogul. O adevarata aventura, un adevarat chin, dar ce e drept acum mi se par amintiri frumoase, chiar daca atunci era o adevarata bataie de cap. Nu aveam idee ce face o firma de crowdsourcing, nu intelegeam care era treaba cu SEO, nu stiam prea mult, stiam doar ca este o pagina web pe care sa scrii ce iti trece prin minte.

De crowdsourcing ebook nici pana recent nu stiam prea multe, pentru ca ce este drept nu prea am batut fierul pe modalitatile astea, recent am aflat si eu cum este sa constrolezi rezultatele negative din google, si treaba asta am descoperit si eu, din nou, destul de recent, ca este foarte utila pentru ca iti selecteaza vizitatorii, sau daca ai afacere online, iti selecteaza clientii, te favorizeaza pentru ca intotdeauna o sa se trezeasca un “dorel” care sa comenteze ceva aiurea si care sa iti afecteze imaginea sau daca ai un magazin online sau o afacere online, o sa afacteze si mai tare totul.

Da, de la un timp incep sa caut chestii de genul asta, da, nu, nu am timp liber, dar incepe sa ma pasioneze si domeniul asta tot mai tare, din nou, si as vrea sa imi fac din nou mai mult timp pentru el, pentru blog, si sa fac totul la un nivel mai profi, mai ok, sau macar mai consecvent decat acum.

Nu, nu ma pricep deloc, dar sunt foarte multe firme care se ocupa de optimizare pentru motoarele de cautare, au si e-bookuri gratuite, si stiu cu “se mananca” SEO si tot ce tine el, comparativ cu mine care sunt complet pe langa subiectul asta, dar planific sa ma dezvolt si pe latura asta.

Stiu, am mai spus de multe ori ca fac asta, ca ma revin din nou blog cu tot ce tine de treaba asta, ca incerc sa revin la “normal”, la cum era, chiar incerc asta, dar job-ul si oboseala venita la pachet cu el m-a cam retinut, dar din nou, mi-am propus sa revin aici, prea imi e dor. Si daca imi e dor trebuie sa imi fac timp pentru asta. 

Just do it

Titlu?

Da, nu stiu ce titlu sa pun articolului asta, defapt nu stiu despre ce sa fie articolul asta, am pur si simplu o stare nasoala, fara un motiv concret si am zis sa incerc sa il pun pe "hartie", dar vad ca nici asa nu prea vrea sa iasa, e un sentiment foarte incapatanat, dar bagam niste muzica si poate trece, nu? 

Incep sa cred ca starea mea are legatura cu vorba aia tampita " daca o prietenie dureaza mai mult de 3 ani o sa dureze mereu". Asta se potriveste cu noua piesa de la Delia cu "vaaai ce prostii, cum ca dragostea dureaza doar 3 ani". Cam asa e si cu vorba aia, doar ca e mai mult, vaaai, ce prostii, cum ca o prietenie dureaza etern daca au trecut 3 ani....Dar totusi nu cred ca asta este motivul, ca scriind despre asta nu mi-a accentuat starea, nu mi-a diminuat-o, nu a schimbat-o in absolut niciun fel, deci nu...nu e asta...ma mai gandesc de la ce ar putea sa fie

Pasiune

Am asteptat de foarte mult timp sa iasa soarele afara si cand a iesit ba nu am avut eu prea mult timp, ba se razgandea el si fugea in nori, dar saptamana trecuta l-am prins si nici saptamana asta nu mi-a scapat. Am prins si timp si vreme pentru iesit cu bicicleta, problema era ca aveam doar 2 biciclete copii  si var-miu era ok pe ea, dar eu nu prea, noroc ca am gasit sa inchiriez totusi.

Ma gandeam intr-un timp sa imi aduc bicicleta de acasa, dar apoi am revenit cu picioarele pe pamant si mi-am dat seama ca nu am unde sa o tin, asa ca am renuntat repede la idee. Eu sunt genul de persoana foarte lenesa si sedentara, dar care paradoxal adora bicicleta si mersul pe bicicleta. De cand aveam mai putin de 5 ani stiu sa merg pe bicicleta si mereu mi-a placut. Cand eram la tara, acum prefer comoditatea de a merge cu masina, nu mergeam absolut nicaieri fara bicicleta, si sunt foarte multe persoane care pot confirma treaba asta, adica nu mergeam pe jos nici macar 100 m pana intr-un miniparculet din curtea scolii, poarta bunicilor mei dadea direct in curtea scolii, deci erau maxim 100 m pana in acel miniparculet, dar nu si nu, nu te intelegeai cu mine, eu mergea cu bicicleta chiar si pana acolo. Plus ca am ajuns la “performanta” de a merge cu 20 de litri de apa pe bicicleta, 2 bidoane de 5 L pe portbagaj si cate unul in fiecare mana, pentru ca na, manerele nu sunt facute sa tii mainile pe ele, sau cel putin asa mi-a spus cineva cand m-a vazut. Mi-a ramas treaba asta, oricat de lene mi-ar fi, oricat de tare ma domina sedentarismul oricand as merge cu bicicleta, ma relaxeaza, mi se pare o placere, nu un sport si clar nu un efort. Bine, cand ma urc prima data pe ea dupa o perioada lunga obosesc destul de repede, sedentarismul isi spune clar cuvantul, dar imi revin repede si dupa nu ma mai dai jos de pe bicicleta aia.

Si am zis ca daca mersul pe bicicleta este foarte util organismului si in acelasi timp este relaxant si placut  de ce sa nu ii ofer si unui prieten, fratele mai mic al unei prietene, placerea de a invata sa mearga pe bicicleta. Si-a strans singur bani si si-a luat o bicicleta de pe Toyz, i-au adus-o acasa pe gratis, livrarea fiind gratuita in Bucuresti si poate sa invete linistit, are garantie 24 de luni, pentru ca da, el vrea sa invete sa mearga pe ea, dar tatal lui este mai mult plecat, mama lui nu stie si nici prietena mea nu stie, asa ca am zis ca o sa il invat eu sa mearga. Sambata avem prima “sedinta de condus”.

Si daca tot ma fac instructor poate ajung sa imi iau si eu Pegas-usul ala pe care il vreau de multicel, nu de alta, dar mi se pare genial acel design vintage, plus ca mie mi se par bicicletele vechi ok si mai durabile decat cele moderne cu tot felul de tampenii pe ele, cum este si a mea de altfel, i-am pus chiar si stop pe frana si semnalizare, deci... . Dar totusi, bicicletele Pegas mi se par foarte faine, nu stiu de ce mai exact de atat, pur si simplu imi place, nu stiu cat as merge pe ea, dar mi-ar place sa stiu ca o am acolo, a mea.  

Constientizare

Cel mai urat sentiment posibil? Sa stii ca ai avut exact ce iti trebuia, exact ce era perfect pentru tine din toate puntele de vedere si sa il pierzi, si sa stii ca ti-ai pierdut sansa. Dar cel mai frumos sentiment e atunci cand te uiti in urma si iti e dor, iti place cine erai atunci, iti place cum erai atunci cand stiai ca totul o sa fie ok daca o sa ti se spune doar “o sa fie ok, sunt aici”, dar apoi te intorci in prezent si iti dai seama ca nu mai vrei asta, iti dai seama ca prezentul nu mai seamana deloc cu trecutul, iti dai seama ca iti este dor de amintiri, nu de persoana efectiv. Si da, asta este un sentiment al naibii de placut. Da, inca iti e dor, dar stii ca nu poti sa faci nimic, pentru ca nu ai cum sa te intorci in timp sa retraiesti toate acele momente, dar in acelasi timp esti fericit ca ai acele amintiri si stii ca au fost unice si stii ca oricum nu le poti avea din nou pentru ca persoana care era in trecut nu mai “exista” si in prezent, sunt doua persoane complet diferite. 

Persoana din trecut? Ai vrea sa o reintalnesti asta e clar, dar persoana din prezent? Esti complet neutru cand vorbesti cu ea, nu ti se mai opreste respiratia asteptand un raspuns la mesaj, nu iti mai bate inima cu 5438834 km/h cand vezi ca ti-a raspuns la mesaj, nu mai simti nimic cand trec zile fara iti dea macar un mesaj, esti pur si simplu ok. Si nu, nu inseamna ca ai trecut penste, inseamna ca pur si simplu ai realizat ca iti e dor de trecut, iti e dor de momente, iti e dor de vorbe, dar nu iti e dor de persoana efectiv, nu, chiar deloc.

Curiozitatea te macina

Dupa ce bei suficient incepi sa vezi lucrurile cu totul altfel. Cam asa a fost si C. weekendul asta, dar interesant este faptul ca desi seara abia putea sa isi aminteasca ce fraza a inceput sa o termine, in general incepea cu ceva si termina cu totul altceva, dar a doua zi isi amintea ce a facut si ce a spus. Si una dintre marile lui dileme din seara respectiva erau etichetele de pe sticle. Era fascinat de etichete, mai ales de etichetele care erau aproximativ transparante, dar nu stia ce e cu ele, cum sunt ele acolo, de ce sunt asa, de ce nu invers, de ce modelul ala, dar mai ales, cum pot sa fie asa? La etichetele de acest tip se refera el:

Si cum omul nu e normal in general, a doua zi, treaz, nici macar mahmureala nu sta la el, primul lucru pe care l-a facut a fost sa ia laptopul si sa caute despre etichete, si a gasit ca se numesc defapt etichete autoadezive clare si ultra-clare pentru efectul “no label look”. Daca incerca sa caute asta aseara nu vreau sa imi imaginez ce i-ar fi iesit defapt, asa ca mai bine ca nu a incercat. Apoi a inceput si s-a documentat si a vazut ca etichetele astea sunt foarte raspandite, ca sunt folosite la o gama foarte larga de produse.

Amuzant este ca dupa ce s-a documentat despre etichetele astea autoadezive, a citit, a comparat informatii, a cautat mai multe surse si tot asa, a adormit instant, si a dormit jumatate de zi. Se pare ca nu putea sa doarma daca nu isi satisfacea curiozitatea din noaptea precenta. Ma intreb ce ar fi facut daca avea mai multe “fixatii” in seara respectiva, cauta despre fiecare si abia dupa se baga la somn? Cel mai probabil da, doar e vorba de C., nu stiu de ce am mai intrebat. 

1 iunie

Astazi vreu sa urez la multi ani tuturor celor care trec pe aici, da, nu conteaza varsta, fiecare este copil in interior, fiecare este copilul cuiva si va ramane copil indiferent de faptul ca poate la randul lui are copii sau chiar nepoti. In suflet toti suntem copii, chiar si cei care nu vor sa recunoasca si nu lasa copilul din ei sa mai iasa la suprafata. Da, eu nu ma includ printre ei ... eu sunt un copil mare care va ramane mareu un copil mare si las copilul din mine la suprafata mai mult decat persoana in curs de maturizare care se presupune ca ar trebui sa fiu. Iar cei care nu lasa copilul din ei sa se exteriorizeze...ar trebui sa o faca, lasa-ti copilul din voi la suprafata din cand in cand, nu o sa regretati.

Asa ca revenind, urez tuturor un calduros LA MULTI ANI, COPII!

Oh si sa nu uitam ca acolo undeva inca exista

O lume minunata in care veti gasi

Numai copii

O lume cu mult soare si mii de jucarii

Pentru copii

In lumea cu povesti si flori veti intalni

Numai copii

Si-o lume a inocentei pastrati-o orice ar fi

Pentru copii

2 in 1

Te uiti la ceas…hmm 23:58…aproape miezul noptii, adica aproape 27, adica aproape Sf. Stefan. Si te gandesti ca i’ai da mesaj la 00:00, dar apoi te gandesti ca s’a trezit foarte devreme pe 26 si a mers cu masina muult prin ceata, dupa a muncit toata ziua…poate a adormit. Dar apoi iti zici ca si asa nu o sa’l trezeasca un mesaj ca doar stii ca are somnul profund si in cele din urma iti zici ca oricum ai vorbit cu el acum jumatate de ora asa ca hai mah sa’i dai un mesaj si la 00:01 ii trimiti mesaj cu “la muuultiii aaaani” si iti raspunde ceea ce inseamna ca nu adormise.

Si apoi e momentul ala penibil in care intri pe blog abia la 19 si ceva aproape 20:00 pe 27 si povestesti treaba asta pentru ca ai dormit ca bebelusii neintorsi pana cand a venit cineva sa te treaza ca aveai treaba prin oras si dupa ai plecat si din oras si te’ai intors abia pe la 17 si ceva. Dar inca e 27 decembrie ceea ce inseamna ca inca e ziua lu’ frate-miu asa ca inca o data si aici: LA MULTI ANI, STEFAN!!!

Si cum nu e doar ziua lui urez la multi ani tuturor celor ce poarta numele Sf Apostol Stefan.

Si ca sa nu las articolul asa scurt va anunt ca de astazi am “deschis” o pagina noua si o sectiune in partea dreapta cu un mic shop online sa’i spun asa desi e foarte impropriu spus. Adica m’am gandit sa’mi fac o mica combinatie si vand diverse lucruri noi, sigilate si/sau gadgeturi la mana a doua, la preturi bune si m’ati ajuta foarte mult daca ati intra sa vedeti despre ce e vorba si/sau ati distribui linkurile produselor. Momentan sunt putine, dar in timp daca o sa mearga bine lucrurile o sa diversific gama de produse. 

Zile fericite

E deja joi?

Cand s-a facut joi? A trecut prea repede timpul saptamana asta, serios. Bine, eu defapt de luni aveam impresia ca e deja marti…adica luni seara pe la 8 eu ma gandeam ceva de genul “sa’mi bag picioarele mai am de scris la mate si in juma de ora incepe masterchef”. Da! Ma uit la Masterchef. Apoi imi zice mama ca emisiunea e maine defapt…si eu ma revolt “cum sa fie maine? Azi e. Nu e azi marti?” …abia dupa realizez ca e abia luni. Marti am pierdut’o cu scoala pana la 3, putin somnic si teme, seara masterchef, apoi iar niste teme si somnic. Miercuri a trecut fara sa realizez. Am ajuns acasa la 2 si ceva…aveam niste planuri care s’au anulat asa ca pe la 4 fara ceva, mai mult 3 jumatate cam asa…intru sa’mi descarc un episode dintr’un serial…The Originals. Imi descarc frumos episodul si realizez ca subtitrarea pentru el nu e gata. Ieeei. Si ba da, stiu engleza sa ma uit la el cu subtitrare in engleza sau dupa sonor, dar nu’mi place…e mai comod cu subtitrare…asa imi e mie mai comod. Si intru eu frumos pe un site pe care se fac subtitrari, ma alatur traducerii…era aproape 2% cand am intrat. Si incep si traduc si traduc…surprinzator, dar da…am contribuit destul de mult la o traducere si are o gramada de descarcari deci e ok. Asta e un lucru mare pentru mine pentru ca engleza mea este cam de balta, dar lucrez la ea…asta este unul din modurile in care lucrez la ea…si chiar functioneaza…adica e un mod placut de a invata engleza…nu gramatica, engleza in general. Asaaa si pe la 6 si ceva vine mama la mine sa ma intrebe ce vreau sa mananc si cand. Ma uit la ceas…nu’mi venea sa cred cum a trecut timpul…tradusesem pana la 90 si ceva %. Dupa baga fizica si mate si uite asa s’a facut 11 jumate…hai repede un dus si la somnic.

Si uite asa ma trezesc eu ca azi e deja joi si eu mi’am petrecut saptamana facand nimic…si cu toate ca nu am facut nimic interesant nu am avut nici timp de nimic…nici de blog dupa cum se observa…

Dar asta a fost doar o introducere lunga. Eu voiam sa ajung defapt la 2 articole mai vechi de pe alte 2 bloguri. Este vorba despre oglinda lui Elly si despre modul interesant de a iti aranja parul prezentat de Mona.

De ce articolele astea? Pai intrati si cititi si o sa intelegeti. Dar sa fac si eu o mica legatura. Elly se intreba cum ar fi daca nu am avea oglinzi, iar Mona ne prezinta cativa pasi pentru aranjarea parului LUNG intr’un anumit mod. Si am realizat si atunci, am si comentat pe blogurile lor, si realizez din nou acum ca eu nu prea am nevoie de oglinda pentru a-mi aranja parul. Adica toata ideea e ca avand parul scurt si facandu’mi aceiasi freaza de 2 ani ( hmm…prin iarnuarie-februarie se fac 2 ani de cand am aceiasi freaza) pot sa aranjez parul si fara oglinda. Bine, nu fac asta, dar daca ar fi cazul as putea sa o fac. Si am facut’o de mai multe ori. De exemplu imi amintesc si acum foarte bine ce freaza frumoasa facuta printre sirele de paie si de ciocani mi’a stricat ploaia de paste. Hai sa va detaliez putin. Cei care ma cititi mai de mult poate va amintiti ca de Paste, aproape ca in fiecare an, am fost la tara cateva zile, inclusive in noaptea de inviere. Si cum eu de acasa plecasem cu dubii, adica stau sau nu stau de inviere acolo…nu mi’am luat la mine cine stie ce. Haine aveam, parfum aveam, deodorant aveam, dar fixativ sau spuma nu aveam. Si cum parul meu daca nu e spalat o seara da-una nu se ingrasa de zici ca nu m’am spalat 2 luni trebuia sa’mi fac baie. Si am sperat ca o sa’mi ramana asezat. Adica stiti voi, daca parul ti se usuca intr’un anumit fel, ridicat in cazul meu, ramane asa pana te speli din nou orice i’ai face tu. Doar ca aveam parul cam mare si nu voia sa ramana sa se usuce cum il aranjasem eu deloc. Ce sa fac ce sa fac…dau un sms “spune’mi ca ai fixativ la tine”…primesc raspuns destul de repede “da, am” …ieeeeei. Si persoana asta care m’a scos din impas este o foarte veche prietena, Ana, o cheama…sau mp3, cum vreti voi sa’si spuneti. Si bunicii ei au curtea in spatele curtii bunicilor mei. Nu stiu cum sa explic asta mai bine…ideea e ca intre curtile bunicilor nostri este un singur gard, gard comun. Si vine Ana acolo, imi aduce fixativul si imi zice sa ii dau sms cand termin cu el, eu ii zic sa stea cateva minute ca sunt gata imediat. Se uita cam dubios la mine cand i’am zis…cand a vazut ca incep sa’mi dau cu fixativ in par si sa’mi aranjez parul asa in aer fara sa ma uit nici macar in telefon se uita si mai ciudat si la un moment dat a inceput sa si rada. Si culmea este ca normal freaza mi’o aranjasem si bine. Dar cand am plecat la ivniere m’a cam plouat si s’a cam dus freaza mea… Deci da, eu pot sa ma aranjez sumar si fara oglinda…imi fac freaza frumos oriunde daca imi dai un fixativ sau niste spuma, sau amandoua. Si nici nu am nevoie de foarte multi pasi.

Hai ca ajunge cu freaza mea, fug sa mai fac niste fizica pentru ca am meditatii azi si mai am cateva exercitii de rezolvat.

Vaca si capra

Astazi am vazut in frigider lapte de vaca langa branza de oaie si asta mi’a amintit de momentul ala din copilarie cand tata radea de mine pentru ca nu stia exact sa’mi raspunda la intrebarile mele filozofice de copil mic, curios sau pentru ca pur si simplu i se parea funny nu stiu. Ideea e ca eu am crescut la tara pana la varsta de 5 ani si acolo umblam dupa tataia peste tot. Se ducea sa duca vaca dimineata, ma ducea cu el, o aducea seara acasa, ma duceam cu el, mulgea vaca, stateam langa el. Ii venea randul la stana, la lapte, ma duceam cu el. Si da, se poate spune ca am facut anumite lucruri acolo care sunt mai …Dar hai fie, va povestesc si despre asta. Cand era la rand tataia la lapte, normal ca ma duceam cu el…si acolo intram sa dau oile la rand. Nu stiu cati ati fost vreo data la stana sa vedeti cum sta treaba exact acolo si eu nu stiu sa va explic prea exact, dar ideea e ca ciobanii stau la muls, 2-3 cati sunt si oile sunt undeva in spatele lor, intr’un tarc. Si tarcul ala e mare, iar oile trebuiesc directionate spre “usile de muls”, acolo unde le dau drumu ciobanii cand e nevoie, dupa ce termina de muls o oaie, dau drumu sa mai intre una si tot asa. Ei bine, mie imi placea sa stau acolo intre toate oile alea cu un bici sau un bat ciobanesc in mana si sa le alerg sa se duca la muls. Si poate oacazional…imi placea sa le calaresc…. Dar trecem peste si revenim la povestea mea. Asta era cand oile erau la stana, dar toamna le dadeau acasa, iarba inca era, asa ca oamenii din sat faceau cu randul, la fel si cu vacile dupa ce plecau vacarii. Nu m’am dus cu tataia cu randul nici cu oile nici cu vacile, pentru ca sigur m’as fi plictisit o zi intreaga, dar ma duceam dimineata cand aduna oile. Cand nu era randul lui era al altcuiva, dar seara oile trebuiau alese si bagate in curte. Dupa cateva zile oile se invatau si se alegeau singure. Deci eu, copilas de 5 ani, crescut pana atunci intre animale stiam de unde vine branza si cum se face, si aia de vaca si aia de oaie. Stiam de unde vine lapte si asa mai departe. Dar cand am venit la oras am constatat ca desi nu avem nici stana, nici oi, nici capre, nici vaca, branza nu lipseste din frigider si nici laptele. Si nu intelegeam cum, de unde e acolo daca noi nu mai aveam animale care sa le produca? Si apoi il mai vedeam pe tata ca vine cu lapte si in punga si mi se parea si mai ciudat. Asa ca tata mi’a spus ca avem si noi animale, ca avem o vaca pe balcon care da lapte si o capra la subsol care da branza. Desigur, mi’a spus ca nu le pot vedea pentru ca daca le vad nu o sa mai dea nici lapte nici branza.

Mi se parea extrem de dubios, dar stiu ca initial mi se parea credibil, aveam 5 ani, nu aruncati cu pietre! Si mai tarziu, la un moment dat ma duc cu tata la magazin si el cumpara si lapte. Opa, ceva dubios…asa ca in mijlocul magazinul eu l’am intrebat ce s’a intamplat cu vaca de pe balcon, nu mai da lapte? Eu vreau lapte de la vaca noastra de pe balcon! In mijlocul magazinului eu zic ca vreau doar lapte din ala si punct! Tata incearca sa’mi explica si ma imi spune ca vaca noastra se mulge singura, imi mai spusese asta si mai imi spusese ca si capra la fel, face singura branza, revenind la lapte, vaca noastra minune de pe balcon care nu trebuia mulsa si nici dusa la iarba sau sa i se dea de mancare sau apa se mulge singura, ambaleaza laptele si il trimite si la magazin. O vaca de vaca ce sa mai…

Si abia atunci a inceput mie sa mi se pare extrem de ciudata treaba asta, dar se poate spune ca am copilarit cu o capra minute la subsol ce in loc de lapte dadea cantitai mari de branza de OAIE si cu o vaca minune pe balcon ce isi ambala singura laptele si il teleporta in rafturile magazinelor. 

Niste...bile?

De cand eram si eu copilas micut, da, stiu, nici acum nu’s asa mare…si? Revenind…de cand inca ieseam in fata blocului si ma jucam diverse jocuri ale copilariei in fata blocului s’au plantat niste pomi. Nu le’am dat niciodata absolut nicio importanta…poate doar cand i’au plantat si erau doar niste bete…ne gandeam ca vor creste instant si ne vok putea ascunde dupa ei, dar evident nu s’a intamplat asta…nici in ziua de astazi nu au trunchiul prea gros.

Ce mi se pare interesant este ca ori pana acum nu am observat eu ori abia anul asta au inceput sa faca astfel de mingii…si nu am nici cea mai mica idee ce sunt mingiile astea…

La inceput erau micute, cam la fel ca si corcodusele si au tot crescut si au tot crescut pana au ajuns cum le puteti vedea. Nu am rupt niciuna sa vad daca se desfac sau ceva de genul…insa nu’mi pot da seama ce fel de pom sau mai bine zis pomi, ca mai sunt cativa la fel ca asta, sunt astia si nici ce sunt mingiile astea pe care le fac.

Are cineva vreo idee?