Ce iti lipseste cel mai mult din copilarie?

Aseara cineva mi-a pus o intrebare foarte...interesanta, care m-a pus mult pe ganduri. Intrebarea este aparent simpla, suna cam asa: “ce iti lipseste cel mai mult din trecut, din copilarie?”

Intrebarea asta m-a blocat pe moment. Normal, m-am gandit ca imi lipsesc prietenii pe care ii aveam atunci, dupa m-am gandit ca imi lipsesc eu, eu din copilarie, as da orice sa mai pot scoate copilul ala la iveala mereu si sa nu para dubios. Dar apoi mi-am dat seama ca nu asta este raspunsul, raspunsul este altul defapt... unul poate banal pentru multi, dar semnificativ pentru mine: cel mai mult imi lipseste sa privesc cerul instelat noaptea tarziu. Da, suna banal, dar mereu cand eram la bunici ma duceam undeva la poarta, pe un gardulet, si ma uitam la stele si in fiecare seara in acelasi loc era o stea, imi placea sa ii spun steaua mea, era cea mai luminoasa stea de pe cer si ma fascina mereu, nu stiu de ce, dar pierdeam minute bune privind spre acea stea. Si la un moment dat, acum vreo 6 ani si ceva poate chiar 7 aveam un fel de pact...vorbeam cu cineva din alt oras si pentru ca ne vedeam foarte rar aveam treaba asta...in fiecare seara ne uitam la steaua aia si asa mai trecea putin din dor, era un lucru pe care il aveam in comun. Desi ce e drept nici acasa nu se vedea chiar asa bine, dar totusi se vedea. In bucuresti, am incercat in seara asta sa ma uit dupa steaua mea si nu am reusit sa vad nici macar o stea, d’apoi pe aia care trebuie...

Si da, suna dibios, dar de asta imi este cel mai dor din copilarie, de noptile la bunici in care puteam sa stau si sa privesc cerul instelat....era un sentiment pe care incerc sa il descriu acum in cuvinte, dar zau ca nu reusesc, era linistitor, era fascinant, era placut, era perfect, desi practic nu era nimic, da, exact, era nimic, dar in acelasi timp era totul....nu are nici un pic de logica, nu? Poate e doar in capul meu logica, dar stiu ca exista undeva acolo, pentru ca sentimentul ala era real, era acolo... si chiar imi lipseste, mi-am dat seama acum ca as vrea sa pot sa vad din nou cerul instelat cum il vedeam acum 9-10 ani cand am descoperit pentru prima data cum ma poate fascina ‘steaua mea’ ....

Something for me...

Stiti momentul ala in care va simtiti cu adevarat bine? In care sunteti impacati cu locul in care sunteti, cu persoane din jurul vostru, cu modul in care decurg zilele, mai mult sau mai putin spontan, cu schimbarile interioare sau din jur? Cred ca intelege toata lumea la ce ma refer, si acum partea mea preferata pe care nu am mai spus-o de mult: sititi cat de tare urasc cand se intampla ceva si da toate astea peste cap? Enorm de tare!

Totul era ok, totul era frumos, nu imi mai pasa, inca nu imi pasa, dar cosmarul s-a intor aseara, si probabil o sa fie din nou si din nou si din nou si din nou, ca si pana acum cateva luni cand disparuse. Dar sititi ce e cel mai nasol? Ca aseara a fost foarte intens, poate din cauza ca nu am mai auzit de foarte mult timp acele cuvinte in somn, poate pentru ca nu m-am mai trezit de mult cu tricoul aproape complet ud pe mine, poate pentru ca nu m-am mai trezit de mult respirand ca si cand as fi alergat la un maraton, poate pentru ca in sfarsit ma simteam si eu bine. Si cand sa vina viata si sa imi spuna ca nu, nu am voie sa ma simt bine, daca nu fix atunci cand imi e mai bine? De ce sa loveasca atunci cand sunt deja jos? Nuuu, atunci cand sunt sus sau ma rog, mai sus, ca sa se simta mai bine lovitura. Adica nu era destul de urat ca oricum imi e greu sa apropii cu adevarat de cineva din cauza anumitor chestii din trecut, acum apare si asta din nou.

Dar zau ca nu inteleg logica, nu inteleg de ce tocmai acum s-a gandit sa se intoarca visul asta idiot. Adica pe langa faptul ca ma simt foarte bine in situatia in care ma aflu, din aproape toate punctele de vedere, nu am mai avut nici o treaba de mult cu nimic legat de acele cuvinte din vis sau cu persoana care le rosteste. Hmm, si inca ceva interesant, sau poate doar am uitat ordinea cuvintelor de ultima data, dar aseara mi s-au parut ca erau altele, aceleasi in esenta, dar altele in putere, mai dure, mai puternice, mai acuzatoare. Dar din nou, poate doar am uitat eu de ultima data cum e...

Cer prea multe daca vreau sa nu revina acel cosmar infernal? Imi place sa dorm, si cum nu mai am oricum atat de mult timp pentru aceasta activitate atat de draga mie, macar alea 5-6-8 ore pe care le dorm, vreau sa le dorm, fara sa ma trezesc din juma in juma de ora cu senzatia de "bai mai bine nu mai dorm in noaptea asta" pentru aseara aproximativ juma de ora chiar am preferat sa ma uit pe tavan decat sa incerc sa adorm la loc, dar stiind ca totusi trebuia sa ma trezesc devreme sa plec la munca am adormit din nou, si din nou m-am trezit la fel.... Stie cineva cum scap de cosmarul asta din nou? Ca aparent daca "tai raul de la radacina" si incerc sa ma simt bine nu merge pentru mult timp...

Cel mai frumos sentiment posibil

Am stat o perioada si m-am gandit daca sa scriu sau nu despre treaba asta sau nu si intr-un final am zis ca da, o sa scriu pentru ca a fost un moment foarte intens si foarte important pentru mine, a fost cea mai tare chestie care mi s-a intamplat in ultima perioada. Stiu ca persoana in cauza o sa citeasca, dar asta este ceva de bine, desi a fost principalul motiv pentru care am zis sa nu scriu, apoi am zis ca au trecut cateva zile, e ok daca scriu.

Joi intre 2-3 pm eram in metrou si am pus o melodie pe facebookul blogului si in momentul ala persoanei de langa mine i se aude telefonul, dar fix in acelasi timp cand mi-a aratat mie 100%, adica melodia s-a postat, i-a sunat telefonul cu o notificare. La cred ca aproximativ 1 minut dupa treaba asta se uita la mine si ma intreaba daca eu sunt zdwub care scrie pe Just Words. In momentul ala imi venea sa sar in sus, era in mine ceva ce nu pot sa descriu, dar desigur m-am controlat si am raspuns destul de sec ca da, eu sunt. Apoi persoana respectiva mi-a spus ca mi-a citi o mare parte din articole si ca a observat ca am progresat in exrpimare si ca m-am maturizat in gandire, dar ca am inceput sa imi pierd din subiectivitate, ca in articolele mai vechi aveam o exprimare mai directa, mai subiectiva. Si atunci normal ca m-am intrigat, imi venea si mai tare sa sar in sus si sa dau din maini si picioare, o tentativa de dans, dar cum nu stiu sa fac asta ramanem la dat din maini si picioare. Mi-a spus ca m-a descoperit anul trecut si ca i-a placut foarte tare articolul care l-a gasit aici si a mai citit cateva si dupa a realizat ca a trecut destul de multicel timp de cand statea pe blogul meu si a mai revenit. Si inca o chestie tare mi-a spus ca ii pare rau ca mi-am pierdut ritmult in care scriam, ca pe langa faptul ca am redus din subiectivitate si m-am maturizat in gandire am inceput sa scriu foarte rar. Are dreptate, i-am spus si atunci asta si i-am mai spus ca o sa rezolv asta si incerc sa incep azi. Din pacate totul s-a intamplat in 3 statii de metrou, dar baaaai zau ca a fost cel mai tare moment posibil. Adica cum mai sa mergi cu metroul si cineva complet strain sa te recunoasca si sa iti spuna ca ii place ce aberezi tu pe net? Cel mai smecher sentiment posibil. Si da, desi am dat impresia ca nu este ceva wow faptul ca m-a recunoscut cineva, in minte mea era doar “ma recunoaste cineva, ma recunoaste cineva, ma citeste cineva, ma citeste cineva, nu mai ranjii ca vitelul la poarta noua, fii chill, chill, chill, calm, calm, calm” . Asa ca inca o data ii multumesc persoanei respective pentru ca mi-a facut ziua mai frumoasa, in ziua aia eram la facultate de la 8 si am dat si o lucrare in care am gresit ca prostii si muream de somn si asa mai departe, dar mi-am schimbat starea instant starea dupa intamplarea din metrou. Cea mai tare chestie posibila si cel mai frumos sentiment ever!!!!

Constientizare

Cel mai urat sentiment posibil? Sa stii ca ai avut exact ce iti trebuia, exact ce era perfect pentru tine din toate puntele de vedere si sa il pierzi, si sa stii ca ti-ai pierdut sansa. Dar cel mai frumos sentiment e atunci cand te uiti in urma si iti e dor, iti place cine erai atunci, iti place cum erai atunci cand stiai ca totul o sa fie ok daca o sa ti se spune doar “o sa fie ok, sunt aici”, dar apoi te intorci in prezent si iti dai seama ca nu mai vrei asta, iti dai seama ca prezentul nu mai seamana deloc cu trecutul, iti dai seama ca iti este dor de amintiri, nu de persoana efectiv. Si da, asta este un sentiment al naibii de placut. Da, inca iti e dor, dar stii ca nu poti sa faci nimic, pentru ca nu ai cum sa te intorci in timp sa retraiesti toate acele momente, dar in acelasi timp esti fericit ca ai acele amintiri si stii ca au fost unice si stii ca oricum nu le poti avea din nou pentru ca persoana care era in trecut nu mai “exista” si in prezent, sunt doua persoane complet diferite. 

Persoana din trecut? Ai vrea sa o reintalnesti asta e clar, dar persoana din prezent? Esti complet neutru cand vorbesti cu ea, nu ti se mai opreste respiratia asteptand un raspuns la mesaj, nu iti mai bate inima cu 5438834 km/h cand vezi ca ti-a raspuns la mesaj, nu mai simti nimic cand trec zile fara iti dea macar un mesaj, esti pur si simplu ok. Si nu, nu inseamna ca ai trecut penste, inseamna ca pur si simplu ai realizat ca iti e dor de trecut, iti e dor de momente, iti e dor de vorbe, dar nu iti e dor de persoana efectiv, nu, chiar deloc.

Stari de moment

Fara un motiv anume, doar ca uneori chiar simt ca nu mai rezist, dar alteori simt ca totul e bine sau ca o sa fie si pur si simplu ca
Si nimeni nu mai poate
Sa-mi ia visele toate
Sperantele si apoi
Sa arunce cu noroi
Si nimeni nu mai poate
Sa-mi puna bete in roate