Lectie de seara/weekend

In seara asta mi s-a intamplat ceva care nu stiu daca sa spun ca a fost interesant, educational sau amuzant, cred ca este o combinatie intre cele 3. Sa va explic. Eram afara cu M. care fuma si vine un copil de nu stiu, maxim 5 ani? La noi, mai exact la M.:

Copil: -Nenea nenea nenea stiti ca nu e bine sa fumati? O sa muriti de la fumat

M[socat]: -Ai dreptate, nu este bine sa fumezi, chiar poti sa mori din cauza tigarilor, sa nu te apuci de fumat pentru ca nu este bine si o sa ajungi ca mine, sa fi dependent de ele, sa nu poti sa renunti.

Copil: -Si mai stiti ca daca fumati langa doamna o sa o imbolnaviti si pe ea? Nu este bine sa fumati, o sa muriti amandoi din cauza ca dumneavoastra fumati

In momentul ala M. extrem de socat si uimit si lasat fara cuvinte arunca tigara si ii multumeste copilului pentru lectie si ii sugereaza din nou sa nu se apuce si el de fumat cand o sa creasca.

Copil: -Nu o sa fumez, nu este bine sa fumezi, fumatul te omoara si ii omoara si pe cei din jur, nu vreau sa fiu un criminal.

Si apoi fuge inapoi la mama lui care era putin mai in fata si avea o expresie nu stiu daca uimita sau rusinata chiar nu stiu, a dat din cap la noi in semn de ‘scuze de deranj’ si a plecat mai departe. Iar M. era inca in stare de soc si fara cuvinte, statea si se uita, asa, in gol, spre copil si mama lui cum se indepartau. Dupa cateva minute:

- Mda, un copil de 5 ani m-a facut sinucigas si criminal, mda, nu o sa mai fumez in aer liber, macar sa fiu doar sinucigas, nu?

Si incepe sa rada isteric, dar totusi avea o privire ganditoare. Hmmm, un copil a reusit sa-l puna pe ganduri si sa ia in calcul posibilitatea de a se lasa de fumat. Din nou...nu stiu exact cum ar trebui sa consider intamplarea asta, dar a fost cel putin foarte interesanta, iar expresia lui M. a fost memorabila si extrem de amuzanta.

Review cu recomandare

Sa ai o afacere de marketing in online e destul de greu in momentul de fata. Dar sa ai o astfel de afacere de 10 ani si sa fie si una de succes este si mai greu. Am avut si am onoarea de a colabora cu o astfel de compania: Danco Vision. Si recent si-au updatat site-ul(http://www.dancovision.ro/), acum acesta este si mai usor de folosit, desi este unul foarte complex este in acelasi timp ingenios si interactiv, este foarte user-friendly.

Adica normal cand intri pe un site care ti se blocheaza din 5 in 5 secunde si dureaza 20 minute pana se incarca pagina pe care vrei tu sa ajungi nu este chiar o ‘experienta’ placuta, nu? Stiu ca pentru mine clar nu este, si nici daca este nevoie sa trec de 5’spe mii de alte pagini ca sa ajung unde vreau. Un site ca sa fie unul bun, profesionist, dar mai ales practic dupa pararea mea trebuia sa indeplineasca anumite criterii, o sa enumar doar cateva, pe care le consider eu extrem de importante:

·         Sa fie cat mai usor de navigat, sa poti sa ajungi cat mai usori pe toate paginile principale, dar la fel de usor si pe cele secundare

·         Sa fie totusi profesionist, adica nu poti sa faci un site si gata, e site-ul unei companii, nu, trebuie sa arate profesionalismul pentru ca pana la urma este oglinda afacerii si oglinda modului in care acestia lucreaza.

·         Cum am spus si mai sus, sa se miste bine, sa fie rapid si resposiv, nu sa stai 2 ore pana se incarca si sa iti mai si blocheze eventual browser-ul de 4 ori pana deschide o pagina

Cei de la Danco Vision indeplinesc aceste criterii, pe langa asta design-ul noului site arata foarte bine, nu este foarte incarcat, dar nici simplist, nu este obositor vizual, imbina bine culorile, continutul este bine structurat astfel incat este usor sa navighezi si sa ajungi direct la elementele care te intereseaza. Si dupa experienta mea avuta cu ei, site-ul lor arata exact ceea ce trebuie stiut despre ei din punct de vedere profesional: sunt seriosi, foarte responzivi si dau dovada de profesionalism pe tot parcursul colaborarii, raspund promt la mesaje si ofera toate detaliile necesare. Sincer faptul ca au ajuns sa sarbatoreasca 10 ani de prezenta la nivel de online in domeniul de web design si marketing digital avand la activ peste 400 de clienti atat nationali, cat si internationali nu ma surprinde deloc. Nu pot decat sa le urez la cat mai multi ani inainte, cat mai multe colaborari. Ah si sa nu uit, in cazul in care aveti ocazia sa colaborati cu ei sa nu stati deloc pe ganduri, ii recomand cu toata increderea, pentru mine au fost si sunt cea mai serioasa colaborare din acest domeniu. 

Tu oare mai crezi in basme?

Sper ca nu este nici o noutate pentru nimeni faptul ca sambata noapte spre duminca s-a trecut la ora de iarna. Cineva mi-a spus, indirect, o teorie foarte interesanta despre treaba asta, si o sa o relatez o parte din ce mi s-a spus ca un citat:

“Da-mi o ora din timpul tau si nu, nu spune ca nu ai timp, stiu, ai multe pe cap, ai programul incarcat, si eu la fel, si aproape oricine de altfel, dar in noaptea asta timpul ne ofera timp. Stiu, ti se pare ilogic, dar asa este, in noaptea asta ai o ora in plus. Nu, nu primesti o ora inapoi, nu, nu trebuie sa cumperi o ora, pur si simplu ai o ora in plus, un bonus. Da-mi mie ora ta! Desi este impropriu sa spun ora ta pentru ca nu este a ta, nu este nici a mea, nu este a nimanui, este ora care nu exista, dar care este traiata la maxim, este ora in care nu esti nimeni, dar in care esti cine ti-ai dorit mereu sa fii. Este ora de care nu iti vei aminti, dar pe care o vei trai cel mai intens. Hai sa o traim intens impreuna! Este la fel ca ziua de 29 februarie, iti mai amintesti tu oare ce ai facut in ziua aia?

-Spune-mi ce zi a fost pe 29 februarie si o sa iti pot spune ca am facut.

Nu, nu rutina ta zilnica, nu ce ai facut in ziua aia la facultate, nu ce ai facut la munca, nu, ce ai facut diferit, ce a fost iesit din tipar? Iti amintesti ce ai mai facut in ziua aia dupa munca si facultate? Tind sa cred ca nu, pentru ca la fel ca ora asta, aia este o zi a nimanui si totusi ziua tuturor. Este modul in care timpul te rasplateste o data la 4 ani, iti ofera o zi in plus in care sa incerci, in care sa faci ceea ce nu ai timp in general sa faci, este o zi in care poti sa fii cine vrei sa fii si sa traiesti asa cum vrei sa traiesti pentru ca sunt sanse de 90% sa nu iti amintesti ce s-a intamplat. Asa este si cu ora asta. Este ora ta, este ora mea, este ora tuturor si in acelasi timp ora nimanui.

Este o ora moarta, hai sa intalnim la ora 4:00 in dimineata asta si cand ceasul telefonului v-a indica din nou ora 4:00 in loc de ora 5:00 sa ne despartim, este o ora practic inexistenta, este o ora moarta, hai sa ii dam noi viata. Nu imi spune ca nu ai timp, nu atunci cand timpul iti ofera timp. Da, iti ofera o noua sansa, poti sa traiesti aceiasi ora de 2 ori in noaptea asta, primesti o a doua sansa in caz ca nu ti-a iesit din prima. Poti alege sa ii spui experiment esuat si sa consideri ca nu a existat niciodata, ne intalnim cand ceasul arata 4:01 si ne despartim cand indica 4:00 in aceiasi noapte. Ce spui? Imi oferi ora ta moarta, imi oferi mie ora ta inexistenta, imi oferi sansa de a fi nimeni impreuna cu tine si totusi sa fim tot ce ne-am dorit vreodata, imi dai sansa sa am singura ora din timpul tau pe care o poti retrai daca nu o sa fie bine? Te astept la ora 4:01 sa ne putem desparti din nou, in aceiasi noapte, la ora 4:00.”

Da, stiu, e ilogic, si faza cu 29 februarie si faza cu ora, exista explicatii perfect logice pentru ambele, dar nu o sa le spun, pentru ca mi s-a parut o ‘filozofeala’ interesanta, mi se pare interesant sa crezi in astfel de basme, se spune ca niciodata nu esti suficient de matur ca sa nu mai crezi in basme, probabil d-asta am si ales sa scriu despre asta.

Ce iti lipseste cel mai mult din copilarie?

Aseara cineva mi-a pus o intrebare foarte...interesanta, care m-a pus mult pe ganduri. Intrebarea este aparent simpla, suna cam asa: “ce iti lipseste cel mai mult din trecut, din copilarie?”

Intrebarea asta m-a blocat pe moment. Normal, m-am gandit ca imi lipsesc prietenii pe care ii aveam atunci, dupa m-am gandit ca imi lipsesc eu, eu din copilarie, as da orice sa mai pot scoate copilul ala la iveala mereu si sa nu para dubios. Dar apoi mi-am dat seama ca nu asta este raspunsul, raspunsul este altul defapt... unul poate banal pentru multi, dar semnificativ pentru mine: cel mai mult imi lipseste sa privesc cerul instelat noaptea tarziu. Da, suna banal, dar mereu cand eram la bunici ma duceam undeva la poarta, pe un gardulet, si ma uitam la stele si in fiecare seara in acelasi loc era o stea, imi placea sa ii spun steaua mea, era cea mai luminoasa stea de pe cer si ma fascina mereu, nu stiu de ce, dar pierdeam minute bune privind spre acea stea. Si la un moment dat, acum vreo 6 ani si ceva poate chiar 7 aveam un fel de pact...vorbeam cu cineva din alt oras si pentru ca ne vedeam foarte rar aveam treaba asta...in fiecare seara ne uitam la steaua aia si asa mai trecea putin din dor, era un lucru pe care il aveam in comun. Desi ce e drept nici acasa nu se vedea chiar asa bine, dar totusi se vedea. In bucuresti, am incercat in seara asta sa ma uit dupa steaua mea si nu am reusit sa vad nici macar o stea, d’apoi pe aia care trebuie...

Si da, suna dibios, dar de asta imi este cel mai dor din copilarie, de noptile la bunici in care puteam sa stau si sa privesc cerul instelat....era un sentiment pe care incerc sa il descriu acum in cuvinte, dar zau ca nu reusesc, era linistitor, era fascinant, era placut, era perfect, desi practic nu era nimic, da, exact, era nimic, dar in acelasi timp era totul....nu are nici un pic de logica, nu? Poate e doar in capul meu logica, dar stiu ca exista undeva acolo, pentru ca sentimentul ala era real, era acolo... si chiar imi lipseste, mi-am dat seama acum ca as vrea sa pot sa vad din nou cerul instelat cum il vedeam acum 9-10 ani cand am descoperit pentru prima data cum ma poate fascina ‘steaua mea’ ....

Bucurestiul la pas

Cine ma are la prieteni pe facebook sau urmareste pagina de facebook a blogului o observat probabil ca am tot postat niste poze si chestii cu hastagul #bucurestiullapas. Cum a pornit... nebunia asta. Intr-o pauza la munca vorbeam cu E. ca eu nu am fost de mult intr-un parc, E. imi spune ca nici ea si ca ar fi o treaba sa mergem in cismigiu dupa munca, dar ca nu prea are bani si ca sa mergem pe jos, ca oricum nu e asa departe. Si cum ne plimbam noi prin parc ne-am gandit ca suntem in bucuresti de 2 ani si noi inca nu am vazut tot bucurestiul, ca nu ne-am plimbat, ca nu am facut multe chestii. Dupa ne-am oprit pe o banca prin parc si ne-am gandit la anul asta, la ‘varsta de 21 de ani’ si am ajuns la concluzia ca si pentru mine si pentru ea varsta asta a fost cea mai faina, ca am facut cele mai multe lucruri interesante, nebune, noi si tot asa, si am zis ca sa continuam, cu un fel de mini ‘bucket list’. Am plecat dupa din cismigiu pe calea victoriei si dupa inapoi in regie, si unul din obiectivele de pe bucket list a fost: sa luam bucurestiul la pas. Si in 3 zile am ajuns sa facem 26km pe jos. In prima zi am fost regie-cismigiu-calea victoriei-regie, in a doua zi am fost regie- parc drumul taberie- regie si in a 3-a zi am fost regie-strada xenofon- regie. Insumand, cum am spus si mai sus 26km de mers pe jos. O sa las si niste poze, normal selfie-uri pentru ca E. a facut multe si inca nu stie ca am pus toate pozele astea, asa ca...daca nu mai auziti de mine sa stiti de ce...

Dupa cum am spus, a fost cel mai intens an si pentru mine si pentru E., am facut foarte multe lucruri noi, iar eu personal am pe bucket list un lucru in plus. Pana anul asta am evitat pe cat de mult posibil sa merg in costinesti, anul asta inevitabil am ajuns acolo 3 zile, mi-a placut, m-am distrat, a fost ok, am zis ca am rezistat vitejeste pana acum, acum am facut-o si pe asta, am scapat de ea, mai imi ramane doar sa vad titanicul si am promis, dar mai ales mi-am promis ca o sa vad titanicul pana la sfarsitul anului sau macar pana la sfarsitul lu' ianuarie, la 21 de ani o sa fac cele 2 lucruri pe care le-am evitat in ultimii multi ani: sa merg in costinesti si sa vad titanicul, unul e deja bifat, mai ramane unul si cum am zis...o sa o fac si pe asta, o sa va anunt cand o sa se intample. 

Ar fi pacat

Va mai amintiti ca eu aveam candva un prieten C.? Da, inca traieste, si da, inca are o mie de idei idioate sau geniale, depinde cum le privesti. Spre exemplu ultima lui idee geniala, dupa mintea lui, a fost sa isi deschida singur o firma de avocatura, ca aparent s-a plictisit sa lucreze in una, vrea una a lui si punct. Dar e dezamagit de faptul ca multe persoane ca si el au idei bune de afaceri, dar nimeni nu ii ajuta sa le indeplineasca, pentru ca ce, cumva credeati ca nu s-a interesat? Ba da, dar a aflat ca ai nevoie de prea multe chestii de care el nu are habar, managementul nu este chiar punctul lui forte. A incercat sa afle ce si cate harhogarii ii trebuiesc pentru o firma de consultanta achizitii publice, dar a renuntat, aparent este destul de greu sa deschizi o afacere noua pentru ca ai nevoie de mult prea multe hartii, de mult prea multe aprobari, de mult prea multe chestii de care nu iti spune nimeni nimic. E ca la facultate, toata lumea iti spune ‘hai la facultate, e smecher aici, bem, ne distram, fete/baieti, petreceri, iesiri, distractie, nebunie’, dar nimeni nu iti spune ‘cursuri obligatorii/ seminarii obligatorii/ laboratoare obligatorii/ teme obligatorii/ sesiune/ examene/ partiale/ teste’, exact la fel e si aici, toata lumea spune ca ‘da, ia si infiinteaza-ti propria afacere, o sa fie bine’, dar nimeni nu spune ca ai nevoie de n acte, de n aprobari, ca ai de facut n drumuri, ca nimeni nu iti spune nimic, ca o sa depui n dosare la n ghisee si n asociatii ca sa primesti o amarata de hartie sa mergi mai departe, nimeni nu iti spune ca fara hartia aia nu faci nimic, nimeni nu iti spune cum poti sa obtii hartia aia, nimeni nu iti spune nimic, tot ce ti se spune e ca o sa fie bine dupa ce ai afacerea ta, ca o sa fi propriul tau sef. Nu e chiar asa. C. a inceput sa renunte la gandul lui, desi eu sper sa nu o faca, pentru ca a stat la ... nici el nu mai stie cate cozi ca sa incerce sa faca rost de o adeverinta sa poata sta la alte multe cozi infernal de lungi sa poata obtine o aprobare si sa mearga la alta coada si tot asa.

La inceput il auzeam foarte entuziasmat, foarte incantat de ideea asta, de dorinta lui, de initiativa lui, dar acum il aud tot mai descurajat, tot mai hotarat sa renunte la visul si ideea lui. La inceput imi spunea despre tot felul de chestii, despre licitatii, dosare licitatii, proiecte, viitori asociati, chiar si planuri de afaceri. Si chiar imi pare rau sa il aud acum asa dezamagit, sincer chiar as vrea sa il ajut, dar domeniul asta este unul complet strain mie, il pot ajuta doar incercand sa il incurajez si sa il conving sa nu renunte la ideea si la visul lui, de foarte mult timp isi doreste asta si cand in sfarsit a inceput sa faca ceva in acest sens sistemul il da inapoi, cel mai urat lucru posibil...

Dezamagitor

Dupa ce v-am povestit despre mini experimentul meu din metrou o sa va mai povestesc un altul. In prima jumatate a anului sa spunem ca am iesit mai des in oras decat de obicei, plus ca am avut cea mini chestie cu colega de camera dat fiind ca nu prea aveam timp de stat acasa, daca va mai amintiti am ajuns la un acord si aveam ‘iar e luni’ si in fiecare luni ieseam, dupa era si marti si miercuri si joi si tot asa. Si uneori observam persoane iesite singure in oras, sa manance sau sa bea un suc/bere ceva. Si mereu ma intrebam cum e treaba asta, niciodata nu am facut asta, adica da, uneori se intampla sa ajung cu cateva minute mai devreme, dar asta nu se pune. Si m-am decis intr-o zi dupa sala sa merg sa mananc inainte sa ma intorc la munca, doar eu. Cum a fost? Interesant. As repeta? Cel mai probabil nu. Adica da, mi s-a parut interesant, dar trebuie sa recunosc ca m-am cam foarte plictisit. Adica am stat continuu pe telefon pana mi-a venit comanda, asta dupa ce chelnerul s-a uitat dubios de cateva ori la mine, am mancat si dupa am continuat sa stau continuu pe telefon pana mi-am terminat bautura si mi-a adus nota. De ce mi s-a parut interesant? Pentru ca a fost ceva nou pentru mine, dar cam atat, nu mi s-a parut ceva suficient de interesant incat sa repet experienta asta, e chiar destul de plictisitor, si nu, nu recomand altora sa incerce asta...adica nu e nimic fun, nu e nimic intrigant, nu e nimic interesant la a sta singur la o masa, mai ales daca nu aveti baterie la telefon ca sa aveti totusi un mod de a umple timpul clar un mare nu.

So... rezultatul experimentului: o dezamagire totala clar de nerepetat.

Da, da, da...e semn de independenta si bla bla bla, dar mie personal mi s-a parut foarte plictisitor si clar nu ceva pentru mine, poate altii apreciaza acest lucru altfel, eu am ajuns la concluzia ca daca vreau sa mananc in oras si nu am cu cine sa ies mai bine comand si stau acasa, m-as plictisi mai putin. 

Cat noroc sa ai?

Fara discutii toata lumea are un prieten sau macar o cunostinta care are un noroc inimaginabil. Daca raspunsul o sa fie nu, probabil sunteti chiar voi acea persoana. Nu sunt nici eu exceptie, normal ca si eu cunosc o astfel de persoana, am cunoscut-o la facultate si in fiecare sesiune, la fiecare examen persoana asta avea cel mai mare noroc, ii picau fix subiectele pe care le invata sau daca nu, scria aberatiile pe care si le-a amintea vag de la subiectele pe care le stia si cumva trecea, la probleme nici nu mai are rost sa le aducem in discutie, normal ca nu invata formulele sau ceva, dar cumva pica fix pe subiect si acolo si luand-o pe numai ea stie ce principii si metode nimerea cumva sa ajunga la un rezultat si trecea examenul. Are atat de mult noroc incat de fiecare data intrebam daca a calcat in ceva pe drum spre facultate sau spre examen si dupa ii spuneam ca ar trebui sa isi ia bilete la loto romania. Adica... daca tot are atat de mult noroc, macar sa il expluateze, nu?

Serios acum, cum poate cineva sa aiba chiar atat de mult noroc? Cum sa inveti doar... mai putin de jumatate din subiectele de examen, cam o treime sa spunem, si sa iti pice fix din subiectele alea? Sau cum sa nu inveti deloc teorie, sa mergi doar pe probleme si sa pici fix pe cele 2 tipuri de probleme din 5 pe care le-ai invatat, si implicit din nou, sa treci examenul? Cum? Cine poate sa aiba atata noroc?

Zau ca daca isi ia bilet la loto sau daca doar spune numerele asa doar pe foaie, nu sa le si joace, o sa ma uit sau o sa caut rezultate loto si nu stiu de ce, dar am un sentiment foarte puternic ca o sa nimereasca numerele sau daca nu pe toate.... nu stiu, sa spunem ca o sa le nimereasca in proportie de... minim 90%, ca sa nu zic 95% sau 99% desi este mult mai probabil asa.

Dar presupun ca in primii 2 ani de facultate a functionat treaba asta: eu cel mai mare ghinion posibil, iar ea cel mai mare noroc posibil. Lucrurile frunctionau foarte simplu si frumos si elegant, la toate examenele stateam in banci apropiate, ne descurcam cum ne descurcam, doar ca norocul asta al ei nu se transmitea si la mine sub nici o forma. Sa vedem ce urmeaza in urmatorii 2 ani de facultate acum ca ne-am separat pe specializari si nu mai suntem in aceiasi grupa. 

La metrou

Dat fiind ca toata vara eu am stat in dristor si munceam in grozavesti in fiecare dimineata si in fiecare dupa-amiaza trebuia sa folosesc metroul, cam un drum de 30-35 de minute cu totul, cu mers pe jos si mersul efectiv cu metroul. Cam 2 saptamani am facut un fel de mini experiment sa ii spun asa. Nu aveti idee cat de aglomerat poate sa fie, este dezastruos la cel mai propriu mod cu putinta. In unele dimineti abia aveam loc sa intru in metrou efectiv si stateam atat de inghesuiti incat putea soferul sa puna cate frane vrea el, sa ia cute curbe vrea, ca nu se misca absolut nimeni nici macar cu un centimetru, atat de unul in altul stateam. Pe la 5 juma sau 7 cand ieseam eu( in functie daca ma duceam la sala sau nu) era ceva mai acceptabil, era normal tot foarte aglomerat, dar mai aveai loc sa te misti cat de cat. Eu de obicei uit sa imi scot castile din ghiozdan ca sa ascult muzica si in metrou nu mai stau sa le caut si raman asa, ma joc de obicei sau ma uit pe 9gag. Vreo 2 saptamani cam asa, am stat in metrou cu telefonul in buzunar si fara casti.

Mi s-a parut extrem de interesant cate lucruri am observat despre comportamentul oamenilor in aglomeratie sau nu. In cele aproape 40 de minute merse zilnic cu metroul( dus-intors) am observat fata care isi bifeaza in carnetel task-urile indeplinite in ziua respectiva, doamna stresata ca intarzie la munca, biatul emotionat de probabil prima intalnire sau una din primele intalniri care isi verifica parul si barba si gulerul de la camasa o data la cateva minute si ceasul si mai des ca nu cumva sa intarzie, fata care tine in mana un trandafir ca si cand ar fi cel mai important lucru din viata ei, fata care aproape plange in timp ce scrie mesaje, baiatul stresat in asteptarea unui apel sau a unui mesaj care isi verifica telefonul la cateva secunde si care bate insistent si stresat din picior, parintii foarte extrem de mega ultra rabdatori care explica de fiecare data copiilor de ce o voce anunta de fiecare data ‘atentie se inchid usile’ sau ‘urmeaza statia x’ si de ce de fiecare data urmeaza o alta statie, de ce se opreste metroul si ei nu coboara, parintii rusinati de comentariile copiilor lor la adresa altor persoane din metrou, dar in acelasi timp rabdatori le explica situatia. Da, poate nu a fost frumos din partea mea sa ma uit la toate lucrurile astea, dar mi s-a parut foarte interesant cum toata lumea este in filmul lor si stau cu ochii in telefon sau cu muzica in urechi si ignora totul in jurul lor. Dar in acelasi timp mi s-a parut interesant cum toata lumea observa semnele distinctive. Din cauza anumitor circumstante intamplate in aceasta vara pentru o perioada am purtat un semn distinctiv pe haine( nu dam detalii aici) dar in acea perioada am observat cum 70% din persoanele din jurul meu observau si imi aruncau pe furis priviri pline de mila si apoi isi mutau rusinati privirea, din nou mi s-a parut foarte interesant acest comportament al oamenilor, deranjat pentru mine personal, dar foarte interesant. Cred ca o sa mai repet acest experiment. 

Cu mandrie

Zilele trecute ma uitam prin telefon, sa mai fac putin ‘curatenie’ ca era aproape plin si incepea sa mearga greut, si mie nu imi place sa se miste telefonul greu, dar cu peste 4000 de poze si filmulete cum ar putea sa mearga? Asta doar asa, in galerie, fara sa iau in calcul si aplicatiile din telefon si restul. Si de ceva timp mi-am facut foldere in galerie, si 2 dintre aceste foldere, si cele mai importante de altfel, sunt ‘Miky’ si ‘Cutu mic’. Folderele astea nu le sterg din telefon orice ar fi, paote sa mearga cu spatele si tot nu le sterg, dar normal nu aceste 2 foldere erau problema, ca am aproximativ putin peste 400 de poze si filmulete, deci nu astea erau problema ca reprezinta un maxim 10% din tot ce era in galeria mea. Dar normal ca am dat-o usor in nostalgie cand am vazut toate pozele si toate filmuletele cu ei 2. Da, a trecut destul de mult timp de atunci, inca urasc luna iulie, inca imi lipsesc si asa o sa fie mereu, dar a fost foarte dragut sa revad pozele pe care recunosc, le-am evitat in ultima perioada pentru ca inca doare, dar anumite poze le vad zilnic pentru ca am foarte multe poze cu ei pe peretele din camin. De ce va spun si voua asta? Pentru ca mi-am amintit de o situatie funny. Mamaia acum are o alta potaie( cum il alint eu, el nu ma place, eu nu il plac, este ceva reciproc) si el este un fitos figurant si enervant( sau poate asa mi se pare mie ca na, cum am spus nu prea ne placem). Cutu mic era foarte alintata, dar mereu mandra de zarda ei, la un moment dat avea o zgarda antipurici rosie si mergea foarte mandra sa i se vada zgarda, a avut si maro si alba si neagra, dar de aia rosie era cea mai fericita, mergea foarte cu capul pe sus sa i se vada zgarda, facea asa cu toate cand erau noi, dar aparent ii placea foarte mult culoarea rosu, la un moment dat avea si zgarda normala si zgarda antipurici, aia rosie, nu ma lasa sa i-o dau jos sa ramana doar cu aia normala, nu voia si nu voia. 

Potaia asta noua, Max pe numele lui, cum am spus este un figurant, cand l-a adus tata la tara l-a adus cu zgarda, nu atipurici, zgarda normala, una chiar foarte simpatica, din asta de ‘caine smecher’, desi el este un juma de cemetru de caine. Dar na, cum sta la tara si se plimba peste tot prin curte, mamaia mai are si niste pisici pe acolo, mai are si alti caini( legati, in spate, din aia clasici de curte) si na, inevitabil ar lua purici si na, mai bine preventiv decat sa ajungi mai tarziu sa te chinui cu ‘bestia’ in cada sa il speli sa scape de purici. Dar nu domle, nu si nu, cum adica? El sa stea fara zgarda lui pretentioasa? Sa stea cu una banala antipurici? Nu! Sa stea cu amandoua? Dar ce e el? Si dai si alearga dupa caine peste tot ca sa poti sa ii pui o zgarda amarata. Am stat si am cautat farmacie veterinara online ca sa vad poate gasesc mai multe modele de zgarda sa ii convina figurantului una sa nu o mai rupa.

De ce nu poate sa fie si el cum era cutu mic? Era extrem de fericita cand primea o zgarda noua, chiar si cand a trebuit sa i-o schimb pe cea rosie cu una alba( nu am mai gasit rosie atunci) nu a avut nici o problema, era chiar foarte fericita ca are zgarda noua.  

Vrea, dar nu vrea!

Va mai amintiti de povestea cu M si spontaneitatea lui in privinta logodnei prietenilor nostri? Haideti sa va spun si continuarea, sau poate ar trebui sa spun inceputul? Personajul principal[ cel care a facut propunerea] ne-a povestit cum s-a decis sa ii cumpere bratara in loc de inel. Intai sa le dam si lor 2 initiale ca sa nu mai spun el si ea, nu? O sa ii spunem lui G. si ei I.

Incepe G. si ne povesteste foarte pasionat despre marea lui decizie, dupa cum a caracterizat-o el: “cea mai grea decizie in toti cei 25 de ani pe care i-am traiat”. S-a gandit de mult sa faca pasul asta, dar nu gasea obiectul principal din cerere: inelul, bata-l vina de inel. Stia ca I. este innebunita dupa bijuterii, dar in acelasi timp foarte extrem de ultra pretentioasa. Vrea sa fie unicate, vrea sa fie pretentioase, dar nu prea pretentioasa, vrea sa fie noi, dar in acelasi timp vechi. Din nou un citat din G. “ca orice femeie, vrea, dar nu stie ce vrea si oricum o dai nu e bine ca voia fix invers”. Si s-a gandit sa impace si capra si varza, sa incerce cu niste bijuterii pietre semipretioase. Dar ce face daca nu ii place, dar ce face daca nu ii vine inelul? Adica avea totul pregatit, locul, prietenii, atmosfera, discursul, si daca zicea da, normal trebuia sa ii puna inelul pe deget, daca nu o incapea? Nu se ducea totul pea pa sambetei si din romantic si frumos totul devenea penibil si jenant? Sau daca voia sa zica da, dar cand vedea inelul si nu ii placea spunea nu? Nu devenea si mai penibil si jenant? A stat 3 ore prin magazine, muuuulte alte ore pe site-uri de bijuterii si nu putea sa se decida si pana la urma a zis ca el renunta, dar nu voia sa renunte, si atunci i-a venit idea, ii cumpara o bratara si a rezolvat problema, asa e unicat, si taie macar o problema de pe lista, o bratare o sa ii vina orice ar fi, ramane doar problema “daca nu o sa ii placa?”. Si o ia de la capat, da-I iar cu statul prin magazine, pe site-uri, innebunise deja, nu mai stia ce si cum sa faca. Dupa isi aminteste ca multe prietene o tachineaza pe I. ca sufera de ‘bijuterism’ si singurul tratament prin ‘cristaloterapie’. Si bam, ii vine ideea geniala lui G. sa ii cumperre o brtara cu cristale.

Dar cum am spus si prima data, I. nici macar nu a deschis cutia cand a primit intrebarea soc, putea sa fie orice acolo pentru ea, putea sa fie si goala ca tot DA spunea. Si eu cred ca e regula generala asta, asa ca baieti, daca vreti sa faceti pasul cel mare fiti siguri ca fata e ce trebuie si ce vreti cu adevarat, cumparati un inel nici prea pretentios nici prea simplu, jos in genunchi, un discurs care sa o emotioneze pana aproape sau chiar pana la lacrimi si aveti da-ul asigurat  

Una din doua sau amandoua

Incep articolul o intrebre de 20p: Cat de des ma razgandesc eu? Hai sa raspund tot eu: extrem, prea des, exagerat. Cum am spus, am multe de povestit de vara asta, incep cu faptul ca am fost la sala, am luat o pauza de o luna din diverse motive, o sa reiau de luni 3 octombrie, dar nu asta este principalul. De ce am vrut eu sa merg la sala? Pentru ca am vrut sa cresc in masa musculara, parca prea ma zbura vantul pe strada si puteai sa te scarpini intre dinti cu bratele mele. M-am hotarat, m-am dus frumos, mi-am luat echipament de sala, fitness forta tot ce trebuie, imi fac si abonament la sala, totul ideal si perfect.

Si cand zic ca mi-am luat echipament de sala ma refer ca m-am urcat frumos in masina, m-am dus la un magazin cu din astea sportive si m-am intors de acolo cu tot ce tine de echipament de sala de la pantaloni si tricouri/maieuri la sosete adidasi si manusi de sala, urmeaza manusile de box saptamana viitoare cand imi fac din nou abonament. Dar normal ca na, fiind vara cand am inceput mersul la sala ( nu ca acum ar fi prea iarna) mi-am luat pantaloni scurti si pantaloni trei sferturi. Si a inceput prima parte din chinul cu mersul la sala: da-i si epileaza-te la 2-3 zile. Dupa ce ca ajungeam acasa tarziu ca ma duceam la sala in pauza de masa de la munca ajungeam de nu voiam sa vad decat pat in fata ochilor nuu, normal ca nu. Am ajuns sa am mereu blande/bubite pe picioare de la epilator pana cand m-am enervat, dupa 2 saptamani m-am apuca sa caut unde pot sa imi fac epilare definitiva bucuresti ca deja era prea mult, nu mai suportam sa am atatea bubite de la epilator.

Asta a fost doar prima problema, urmeaza a doua, care are legatura cu intrebarea de la inceputul articolului. M-am hotarat ca trebuie sa mananc bine daca tot ma duc la sala, nu? Si i-am dat o luna juma cu sala si cu mancare fara numar, 3-4 mese pe zi, toate sa contina carne evident. Am reusit sa ma ingras si sa ma ingras muscular nu in burta, am pus 3kg intr-o luna, am ajuns la frumosul si rotundul numar de 50kg pe care il tinteam. Acum ce fac? Dupa ce am facut pauza o luna de la sala din cauza unor factori externi m-am decis ca ‘bai parca m-am cam ingrasat, hai sa trecem la slabit”. Si i-am dat eu asa usor cu din ce in ce mai putina mancare, dar mesele tot mai consistente daca sunt mai rare. Cineva mi-a spus ca am innebunit, ca pana acum le ziceam ca vreau sa ma ingras si nu discut nimic, acum le zic ca vreau sa slabesc, mi-au zis chiar sa incerc si chestii de genul LPG Cellu M6 Bucuresti,  ca scap si de celulita fara sala si de toate, dar normal ca nu, eu o zi vreau sa ma ingras o zi vreau sa slabesc, ce e asa anormal aici nu inteleg. Aparatul arata interesant ce e drept, nu pot spune nimic.

Si da, as vrea sa stau asa si totul sa se rezlve, dar nuuu, normal ca nu. Eu merg pe principiul: nu tin diete, nu fac nimic, eu doar vreau. Partea cu sa ma ingras am tinut dieta defapt, carne asezonata cu carne si niste garnitura de carne cu desert de carne. Acum la slabit, ei bine sunt doar la ideea e de vreau sa slabesc.

Maine cred ca o sa vreau iar sa ma ingras, dar ma mai gandesc pana atunci.

Last minute with M.

Vara s-a terminat oficial, septembrie e aici, toamna e aici cu alte cuvinte, pe de-o parte e ‘yeeey’ pe de alta e destul de foarte ‘s-a terminat vara’, dar privind partea interesanta: vara s-a terminat si eu am destul de multe povesti sa va spun. Nu ati mai auzit nimic de mult de A. sau de C., nu? Da, stiu, nici de mine nu ati mai auzit de mult, dar de mine ati tot auzit pana acum, de A. si C. ati mai auzit cate ceva si de ei, dar de M. ati auzit un singur lucru, despre cat de ‘ingineri’ suntem noi si cum ne-a facut un copil de cativa anisor la construirea de lego, dar nu ne amintim de asta. Si cum am zis, a venit toamna, eu am destule povesti de spus din vara si o sa vina treptat, nu cum s-au intamplat cronologic, complet aleatoriu, dar o sa incepem astazi cu o poveste despre M.

M. nu este tocmai genul de persoana cu care sa iti poti face planuri, chiar deloc. Adica este la modul ca nu conteaza cine planifica orice, iesire, concediu, plimbare, orice, nu conteaza ca el face aranjamentele, el face propunerea sau altcineva, chiar deloc, pentru ca in proportie de 80% planurile astea care il includ si pe el nu ajung sa se realzieze, ba intervine munca, ba ceva personal, ba uita( da, s-a intamplat si asta o data), dar ideea este ca nu este o persoana cu care sa iti faci planuri care sa se intample in mai mult de maximul maximului o ora. In schimb, este extrem de spontan. Spontan la modul acum vorbesti cu el la telefon ca s-a trezit si intra sa faca un dus, nimic anormal pana aici, dar in... nu stiu, sa zicem jumatate de ora ca sa fie rotund desi e cam mult, primesti mesaj de la M. ca e in masina se duce la munte/mare/pleaca din tara sa isi bea cafeaua. Interesant este cand pe langa spontan este si generos, si vrea sa ia si pe altii cu el. Ultima data, weekendul trecut mai exact, l-am intrebat eu miercuri sau joi daca facem ceva in weekend, mi-a spus ca nu stie, ca vedem, ca nu stie cu munca, bla bla bla, nu a ramas nimic stabilit, mi-am zis ca e ok, stau acasa ca pensionarii si ma odihnesc. Sambata dimineata, extrem de dimienata pentru o zi de sambata( 7 juma dimineata), primesc un apel de la el “Sunt la tine la scara, cand esti gata poti sa cobori” Normal ca eu dormeam de puteai sa tai lemne pe mine si nu am inteles exact ce vrea de la mine si am crezut ca glumeste, dar m-am uitat pe geam si am vazut ca el chiar avea masina parcata la mine la scara si statea sprijinit de masina vorbind la telefon. L-am intrebat de ce sa cobor, unde mergem la ora aia, la care el foarte calm “nu ai spus ca vrei sa facem ceva in weekend? Hai coboara, plecam la Sinaia”.

Dar o poveste extrem de funny cu M. este alta, cea la care voiam de fapt sa ajung. La fel de spontan ca intotdeauna iesim intr-o seara in oras, la modul ca mai sus, ‘am ajuns, poti sa cobori cand vrei, mergem la *nu mai stiu ce local*” Am zis ok, am facut rapid un dus, m-am imbracat si am coborat, de fiecare data ii spun ca are mare noroc ca mie nu imi ia mult sa fiu gata, adica eu in maxim 20 minute sunt gata sa merg oriunde, si de fiecare data este de acord cu mine, dar sa continuam. Mergem la local, toate bune si frumoase, aveam rezervare chiar, deci era ceva planuit, trecem peste, ajungem la masa, o masa mai retrasa, atmosfera era foarte ok, chiar imi pare rau ca imi scapa acum numele localului, dar sa continuam. Stam cateva minute doar noi 2 si ne trezim cu inca 2 cupluri la masa noastra, prieteni de-ai lui, totul ok pana aici. Seara decurge foarte frumos, vorbim, glumim, radem toate bune si frumoase pana la un moment dat cand unul dintre baieti devine foarte serios. Incepe si ne povesteste despre relatia lor, se uita cand la iubita lui, cand la noi restu, si isi continua povestea, dar la modul ala extrem de pasionat de ceea ce spune, traia fiecare cuvant pe care il spunea, noi eram captivati de poveste, prietena lui nu intelegea ce se intampla, dar se vedea ca s-a emotionat si retraia si ea toate momentele povestite atat de pasional. M. si celalalt baiat radeau pe sub mustati, mai vorbeau intre ei, nu erau foarte atenti la toata treaba asta, eu si cu cealalata fata am fost captivate de moment si normal ca le mai dadeam si celor 2 ai nostrii ca brazii cate un ghiont sa asculte si sa invete, sa lase prostiile. La un moment dat, mai in gluma sau mai in serios, baiatul scoate din buzunar o cutie, o pune pe masa, si spune atat “Nu vreau ca povestile astea sa se termine vreodata, tu?” Liniste mormantala la masa, M. si celalalt baiat au ramas mai socati decat fata in cauza care trebuia sa dea un raspuns. Normal, raspunsul a fost pozitiv, si a fost inainte sa deschida cutia, cutie in care se afla o bratara nu un inel, asa ca fapt divers. Trecem cu totii peste moment, se comanda in continuare, ne continuam seara extrem de fericiti pentru cei doi. Partea funny vine cand il vad pe M. langa mine ca nu mai lasa telefonul din mana si statea cu el doar pe sub masa. Ce facea el acolo? Organiza o petrecere de logodna pentru cei 2. Dadea mesaje gen invitatii, sa vina la el acasa in 2 ore bla bla bla. L-am intrebat mai discret, ca sa nu ii dezvalui ‘petrecerea surpriza’ daca a facut si altceva in afara de a chema lumea la el. Se uita la mine, ma pupa pe frunte si spune usor ‘D-asta te am pe tine cu mine mereu’ Si incepe sa caute pe google sa comande mancare si dulciuri, foarte original ce pot spune ‘comanda prajituri’ intra pe fiecare site, gasea doar cofetari, nu pot spune nu, dar niciuna care sa faca livrari cum avea el nevoie, a gasit si ceva funny cu un joculet unde erai cofetar si trebuia sa servesti toti clientii care comandau prajituri. Se uita dezamagit la mine, ii iau telefonul din mana pentru ca deja toata lumea de la masa observase ca al meu ca bradul statea doar pe telefon de juma de ora, incerc si eu, nu gasesc nimic special, sau de fapt ba da, am gasit ceva special, am gasit ca “Prajitura este un fel de paine”. Adica aveau poza asta: 

Si primele cuvinte din articol erau cele citate mai sus, dar mie prajitura asta nu imi seamana deloc a paine ca altfel as manca paine la fiecare masa garantat. Trecem peste, am incercat sa nu incep sa rad isteric pe acolo ca sa nu fie nevoie sa le explic si celorlalti ce este atat de funny, si am incercat sa caut altfel, adica tot inginerul sa scoata avocatul din probleme, vorba aia: inginerul se cunoastea orice i-ai face, si incerc “comanda deserturi online” primul site, perfect, livrari, gama larga, prajitura preferata a ‘viitoarei mirese’, da repede M. comanda plecam cu totii la el acasa, ca sa mai stam si noi putin in linsite, ca era prea galagie in local[ muzica in surdina, dar pentru M. era prea galagios]. Am ajuns, invitatii au venit si ei la cateva minute dupa noi si a fost o noapte haos. Daca aveti vreodata nevoie de cineva sa va organizeze orice in ultimul minut, puteti apela cu incredere la M., dar doar pentru chestii de ultimul minut, nu pentru a doua zi sau mai mult. Normal ca toata seara s-a ras de spontaneitatea lui M., pentru ca baiatul in cauza avea si el ceva planificat, dar pentru weekendul viitor dupa ce era sigur ca primeste un raspuns pozitiv si chestii. 

Sesiune off, summer on

Vara a venit de o luna calendaristic, daca ne luam dupa temperaturi a venit de ceva timp, nu chiar o luna, ca ne-a mai si plouat, dar pentru mine vara a venit abia saptamana asta pentru ca in sesiune nu se poate spune ca era vara, sau se poate, dar doar asa ca sa ma oftice, dar acum, oficial este vara si pentru mine de o saptamana. Am vazut deja marea weekendul trecut, nu aveti idee de cand asteptam weekendul ala, iar de facultate si invatat si orice pe acest subiect nu vreau sa aud nimic pana la toamna. Vara asta vreau sa fie o vara pentru mine. Da, ma duc la munca, dar hei, vara asta am concediu, gata, nu mai sunt in primele luni de munca sa nu imi permit asa ceva, si vreau sa ma distrez vara asta. Da, acum o sa spuneti si voi cum am mai auzit “daca vrei sa te distrezi trebuie sa iti dai intai demisia, nu ai cum sa te distrezi vara daca muncesti”. Daca va ganditi la asta va scutesc de un efort si va spun ca ba da. Muncesc 8h pe zi nu 12, dupa ora 5, maxim 6( depinde cum ma trezesc sa ajung la munca) am liber, noaptea e lunga si tanara, da, eu nu ma mai simt chiar asa in tinereti, dar mai am nevoie de inca maxim 1-2 saptamani sa imi revin cu oboseala de dupa sesiune si cu cheful de distractii. Si acum o sa vina iar altii sa imi spuna ca “da, cum sa nu, daca vrei sa te distrezi seara/noaptea ar trebui sa te intorci in regie”, din nou va scutesc de un efort, metroul merge pana la ora 23 si dupa exista taxi-uri si mai exista si prietenii care inca stau in regie si care garantat o sa aiba un pat in care sa lesin si eu cateva ore. Deci nu, nimic nu poate sa ma convinga ca vara asta nu o sa fie o vara foarte smechera pentru mine, mai ales ca o sa o fac sa fie o vara pentru mine si despre mine. Singura mea problema vara este purtatul de haine scurte...de ce? Pentru ca epilat mereu! Ma enerveaza mereu aceasta activitate pentru ca pierd mult timp cu epilatorul, cu ceara nu am mereu rabdarea necesara, iar lama incerc sa o evit pe cat de mult posibil. M-am gandit sa incerc epilare definitiva, am auzit multe parere pro pentru treaba asta, dar inca sunt putin in dubii, dar daca cineva o sa imi garanteze ca ma scapa vara asta de o grija, zau ca acum iau telefonul in mana si sun sa imi fac programare. Niciodata nu am fost genul cu mers la saloane de infrumusetare, cu tratamente corporale, cu solare si altele de genul asta, mi se par o pierdere de timp, sincer. Dar da, stiu, sunt o peroana ciudata si dubioasa cand vine vorba de treburile astea. Dar daca anul asta tot am facut o gramada de lucruri pe care nu credeam ca o sa le fac vreodata, si le-am facut fara sa imi propun, adica a durat ceva pana m-am simtit in largul meu, dar surprinzator, da, pentru mine a fost foarte surprinzator, la un moment dat m-am obisnuit si chiar ma simteam in largul meu facand toate acele lucruri pentru care puteam sa ma bat cu pumnul in piept oricand ca nu o sa le fac niciodata. De ce sa nu incerc si asta? Poate o sa imi placa, ma indoiesc ca o sa pot sa apreciez la adevarata lui valoare un salon de tratemente corporale sau faciale sau de orice natura, la solar nu ma duc nici sa ma pici cu ceara, inca “ma bat” cu arsurile de duminica trecuta de la plaja, cand nici macar nu am stat la soare, dar cum a spus cineva foarte bine cand inca eram acolo “soarele nu te intreaba, te prinde si te ia pe unde vrea el”.

Dar pana una alta...summer on baby, let’s start the fun!

Se putea mai rau de atat, nu?

Astazi o sa va povestesc ceva prin care o sa ma fac cam rau de ras, dar totusi o sa va povestesc pentru ca este destul de amuzant. Nu este nici un secret si nici o noutate ca sunt la Politehnica, da, adica viitor inginer, candva, cica primii 7 ani sunt mai grei aici, la Poli, pana ajungi in anul 3, mai am 5 si ajung si eu acolo. Revenind, sunt un viitor inginer care a ajuns cumva pana la sfarsitul anului 2 de facultate cu bune si cu rele. Cu toate astea, acum cateva zile m-a facut un copil de 7 ani. Da, are o treime din varsta mea si totusi m-a facut grav rau de tot. Am fost cu cineva sa isi viziteze nepotul, ghiciti ce, si persoana respectiva este tot viitor inginer, revenind, am fost cu, sa ii zicem M, sa isi viziteze nepotul, de 7 ani, cum am specificat si mai sus. Era prima data cand ma intalneam cu cel mic si na, de preferat ar fi fost sa ma placa, ca vorba aia, e din familie, asta m-a facut sa am niste  emotii de abia legam 3 cuvinte coerent, dar surprinzator ne-am imprietenit repede. Adica normal ca ne-am imprietenit repede, cand M. a zis nu, eu am zis da si dupa m-am si jucat cu el, daca nu cuceresti asa un copil nu stiu cum. Si vine la mine cu niste jucarii lego pe care doar le primise, nu erau inca asamblate. Am stat langa el si ma prefaceam ca asamblez si eu ceva pe acolo si ii dadeam lui “piesele la mana”, eram un fel de ajutor de mecanic, stiti voi, ala care sta langa si da cheile la mana mecanicului pricipal, asa eram eu in acel moment si normal ca mai faceam si din alea “asta trebuie? Nu trebuie, ce faci cu astea?” Si el incepea si imi explica acolo cate in luna si stele, era foarte mandru de faptul ca el stie si eu asa “om mare” nu am idee de asa ceva. Partea interesanta incepe dupa ce vina M. langa noi, noi stateam intr-o parte si el in fata noastra si ne uitam la el si eu continuam sa fiu ajutor de mecanic acolo si sa ii dau piese. M. se simtea bine ca ala mic ma place si ca se distreaza cu mine, dar totul incepe sa se strice. De ce? Eu nu mai aveam ce piese sa ii dau, iar “constructia finala” nu semana cu ce trebuia sa iasa, ca normal, nu ne uitam pe instructiuni cand asamblam ceva, normal, instructiiunile sunt pentru amatori. Asta a fost replica mea, M. a inceput sa rada, iar cel mic sa planga. De ce plange? Ca nu i-a iesit jucaria. Ce era sa mai facem? Ne apucam noi, doi viitori ingineri sa vedem unde e problema si sa facem jucaria sa semene cu ce trebuie sa fie. Se opreste din plans si arunca toate piesele in noi, sa le facem noi. Am desfacut tot si nu, normal ca nu am luat instructiunile nici de data asta, din nou, alea sunt pentru cei slabi, pentru amatori. Dupa mai bine de juma de ora nu am reusit sa terminam jucaria, eram mai praf decat ala mic, si vorba aia, doi viitori ingineri, nu un copil de 7 ani. Desfacem iar tot si o luam de la capat, cred ca am facut asta de minim 3 ori pana cand a 4a oara la un moment dat ne-a oprit cel mic si ne-a luat jucaria in stadiul ala si tipa la noi “asta este lego duplo nu este pentru nepriceputi ca voi, degeaba sunteti oameni mari” si continua el sa construiasca si intr-un final a reusit sa termine, da, el a terminat, dar noi am facut inceputul, “fundatia” era facuta de noi, de mine mai mult chiar, deci fara noi nu o facea nici acum, dar normal ca el era foarte mandru ca a reusit sa termine de facut lego ala si noi ne-am chinuit atat la el si degeaba. Si cam asa m-a facut de ras un copil de 7 ani, si nu oricum, la modul ala urat, dar hei, privind partea buna eu am facut fundatia, fara mine nu reusea, si privind cu adevarat partea buna: m-a placut, a ras cu mine si a ras si mai mult de mine, a zis ca vrea sa mai merg la el in vizita, deci e de bine, Normal ca nu ma mai duc curand la el, intai invat si eu sa contruiesc jucarii din astea destepte, auzi tu lego, inginerie pura e acolo, mecanica, fizica, rezistenta, ai de mama mea, si el la 7 ani le face fara sa se gandeasca prea mult.

Ah, si am aflat astazi ca a retinut faza cu instructiunile, cand se juca cu tatal lui si faceau un alt lego i-a spus ca “instructiunile sunt pentru cei slabi, pentru amatori, asa au spus R. si M., nu avem nevoie de el, sau eu cel putin nu am, daca vrei ia-le tu”. Cand mi-a spus asta M. am cazut pe jos de ras, dar din nou, copilul ma place, dupa replica aia probabil tatal nu asa mult, dar e ok, el macar ma stia mai de mult, deci totul e ok. Ca o concluzie: un copil de 7 ani m-a facut de ras rau de tot, dar acelasi copil de 7 ani ma place si vrea sa mai iasa cu mine, iar acel copil este o persoana extrem de importanta pentru M., iar M. este o persoana importanta pentru mine, deci sa spunem ca a meritat sa ma faca de ras un copilas de 7 ani cata vreme asta este rezultatul, nu? Eu zic ca da, adica se putea mult mai rau de atat. Si cu jucaria gata dupa, nu stiu sigur cate ore, si suparat, si fara sa ma placa. Asa i-a placut de mine, vrea sa mai stea cu mine si a invatat un lucru foarte imporatant pentru viitor "instructiiunile sunt pentru amatori". Da, a fost chiar ok, sau macar decent, dar cert este ca se putea muuult mai rau de atat

Inca pot si eu

Daca in ultimul articol v-am povestit ce s-a intamplat in luna februarie, hai sa va povestesc si ceva mai recent, nu? Am un prieten foarte retardat, dar la modul placut, e retardat, dar e ok, ne place de el. Ce se gandeste el? Cum eu abia acum mi-am revenit cu picioarele pe pamant dupa o perioada destul de lunga s-a gandit sa profite de treaba asta si sa imi faca o propunere, sa mergem la masaj erotic. A mai incercat el cateva glume, dar cum eu in ultima cred ca aproximativ jumatate de an aveam oarecum ochelari de cal si nu vedeam prea multe in stanga si in dreapta ma concetram doar pe ce si cine nu trebuie, nu am bagat in seama cand primeam mesaje de genul “ am gasit masaj erotic bucuresti foarte fain”. Il intrebam, normal, ce vrea sa insemne mesajul, si el imi spunea mereu “ca sa iti revii, te mai destresezi si tu”, dar dupa ignoram, spuneam ca are chef de glume idioate si eu nu aveam dispozitie de asa ceva, eu le aveam pe ale mele. Acum de ce imi aminteste de asta? Explicatia lui, geniala de altfel: “nu stiu cand te mai prind asa, ca poate se intorc factorii externi si iar ajungi asa”. In momentul ala mi-am amintit ca prima data cand mi-a dat un mesaj de genul a zis explicatia de mai sus si l-am intrebat de ce sa mai mergem acum, ca mi-am revenit, nu trebuie sa ma mai destresez. Din nou replica geniala: “dar de ce sa nu mergem? Eu vreau la un salon masaj erotic, dar nu as merge singurel”. E o namila de om, are 1,90 si ceva, fost sportiv de performanta si e timid el, nu vrea sa mearga “singurel”, da, articulat si cu ghilimele pentru ca exact asa s-a exprimat el.

Azi ce m-am gandit eu? Nu am mai vorbit cu el de 2 zile, hai sa ii dau un mesaj si mi-am amintit de treaba asta, ca in ultima noastra conversatie erau replicile de mai sus. Cand am vazut asta, am zis ca nu ii mai spun ce voiam sa ii spun, ca si asa nu era important, voiam doar sa vad ce face, am inceput sa fac misto de el. I-am zis ca m-am gandit mai bine, ca ar merge, ca nu stiu ce si nu stiu cum. S-a cam pierdut baiatul, i-au trebuit 5 minute sa raspunda la mesaj dupa ce l-a citit. Si daca am vazut ca e pe din astea, am intrat repede pe google “salon masaj erotic bucuresti”, nu de alta, dar sa vorbesc in cunostinta de cauza. Cand am inceput sa ii dau si nume de salon, si adresa, ba chiar i-am zis ca avem si rezervare pentru seara asta cand iese de la munca, sa se destreseze ca am vrut sa ii intorc favorul, el a vrut sa ma duca pe mine pentru ca nu eram chiar in cea mai buna forma a mea si voia sa ma “destresez”, am zis si eu ca el e prea ocupat in perioada asta la munca si sa il ajut sa se destreseze. S-a pierdut complet, doar citea mesajele si nu stia ce sa raspunda, ca aparea in continuu ca scrie si sterge, scrie si sterge. Dupa ce i-am zis si asta cu rezervarea nu a mai raspuns, dar in 2 minute m-a sunat, panicat tot, cu o voce uimita, speriata, tremurand, de toate. Eu aveam vocea mea serioasa, normal, si am continuat, i-am zis ca am cautat mai multe, dar asta unde am facut rezervarea este cel mai cel. Cu cat ii dadeam mai multe detalii cu atat se panica mai tare si nu stia ce sa spuna. Si la un moment dat a inceput sa rada si ma intreaba daca fac misto de el, si i-am zis ca nu, normal ca nu, ca ii trimit poza cu rezervarea daca vrea. Cand a auzit asta i s-a dus tot cheful de ras, nu stia cum sa o dea la intors ca sa vezi si sa nu crezi, ca el avea deja planuri pentru seara asta si nu crede ca poate sa le anuleze si tot asa.

Intr-un final i-am spus ca glumesc, ca nu am innebunit inca atat de tare ca sa fac asa ceva, si l-am intrebat daca mai are chef sa ma ia pe mine la misto cu din astea, si a zis ca ba da, am innebunit rau de tot, dar ca ok, nu o sa mai fac glume din astea niciodata daca am de gand sa i le mai intorc asa. 

Keep calm and...

Postarea numaru 901 o sa fie una special, adica asta. De ce? Pentru ca astazi este o zi foarte importanta pentru mine. De ce? Pentru ca astazi blogul meu face 5 anisori. Fix acum 5 ani mi-am facut curajul sa deschid aceasta pagina si am scris cel mai idiot articol posibil, l-am citit din nou astazi, ca in fiecare an pe 7 mai, de altfel, si nu stiu daca sa rad sau sa imi dau palme, mi se pare atat de penibil, dar pana la urma ala a fost primul meu articol, nu pot schimba asta, si nu, nici nu o sa il sterg, pentru ca asa cum este el acolo, asta debita mintea mea acum 5 ani. A trecut timpul foarte repede, nu stiu cand s-au dus 5 ani, sincer. Stiu, nu prea am mai postat pe aici, nu am mai avut activitate, dar blogul a ramas parte din viata mea si asa o sa fie mereu.

Am pus ceva mai devreme pe pagina de facebook a blogului, unde incerc sa postez zilnic ceva, fie ca este o melodie, fie ca este o poza, fie ca este o perla scoasa de anumite persoane, incerc sa nu treaca zi fara macar o postare. Da, cineva s-a luat de mine ca aparent am pus mai multe chestii triste decat funny pe acolo, dar au fost si chestii funny, depinde de zi si de starea in care ma aflam pentru ca si acolo, la fel ca si aici, postez lucruri care sa aiba legatura cu starea mea si cu mine, nu ceva intamplator. Revenind, am pus acolo o poza cu “today it’s a great day”  pentru ca ei bine, chiar este o zi grozava, adica 5 ani, wow. Oare trebuie sa caut o gradinita, a cam implinit varsta sa mai plece si el de acasa, sa cunoasca alte bloguri?

Momentan sunt intr-o stare usor nostalgica, ma uit la postarile mai vechi si nu stiu, la anumite articole imi vine sa rad rau de tot de mine, adica mi se pare foarte interesant ca in unele perioade mintea mea chiar a debitat anumite tampenii, tampenii pe care inca le consider adevarate sau amuzante, dar la unele mi se pare mult prea amuzant modul meu idiot de a exprima acele lucruri. Am citit articole mai vechi si articole mai recente, pana cand si eu am ajuns sa imi dau seama de faptul ca m-am schimbat treptat si in gandire si in exprima si in multe. Inca nu stiu cat e de bine. De ce? Pentru ca parca imi e dor sa scriu un articol asa, la intamplare, despre ce imi trece mie prin cap fix in momentul ala fara sa ma gandesc la lucruri de genul “si pe cine intereseaza asta?”. Si cred ca o sa fac asta, ma mai gandesc putin, dar cred ca o sa fac asta, o sa imi gestionez altfel timpul si o sa incerc sa imi pun neuronul la treaba sa mai scoata si el cateva articole. Plus ca vine si vara, da, pana atunci vine preseseiunea si sesiunea, dar trec si ele, trebuie, cumva, si dupa vine vara, ceva mai mult timp liber, doar munca, fara stres si la facultate si fara oboeala si de acolo.

Pana una alta, hai sa bem un pahar de sampanie, si...La multi ani, Just Words!

Trenule, masina mica?

Astazi vreau sa va povestesc ceva, de fapt 2 lucruri. O sa incep cu: in 3-4 ore se fac 48h de cand nu mai am facebook. Pagina blogului o administrez de pe contul unui prieten, pe care da, l-am facut administrator si probabil o sa mai posteze si el, dar in mare parte tot eu o sa postez, si fac asta doar din aplicatia de pe telefon, nu de pe laptop, nu de pe facebook direct. De ce am facut asta? Asa, ca idee, pentru ca “de ce nu?”. Cat o sa ma tina treaba asta? Nu stiu, poate dupa ce termin de scris articolul asta o sa intru sa imi reactivez profilul sau poate o sa treaca cele 7 zile si o sa se reactiveze singur( am ales motiv ca este o chestie temporara si pentru facebook temporar inseamna maxim 7 zile) . Asa, acum ca ma simt mai bine ca am spus asta vreau sa va povestesc ceva, nu este chiar recent, este din februarie, dar nu am avut ocazia sa povestesc despre asta, dupa au aparut niste chestii si nu am mai vrut, dar pana la urma asta este o amintire placuta pentru mine, chiar m-am simtit bine in ziua aia si m-a facut sa ma simt din nou copilul idiot si spontan care eram inainte, ca daca tineti voi bine minte, am zis pe aici ca am inceput sa ma maturizez, ca nu mai fac chestii spontane si din astea, ei bine, in ziua aia nu a fost deloc asa. Sa incep povestea ca sa aiba logica: Eram la munca, spre sfarsitul programului, mai aveam cam jumatate de ora- maxim o ora, si primesc un mesaj cu “hai sa mergem si noi undeva, sa plecam din bucuresti”. Normal, initial am inceput sa rad pentru ca am crezut ca face misto de mine, aparent nu, vorbea serios. Am hotarat sa mergem la castel la Mogosoaia cu trenul. Pentru mine simpla calatorie cu trenul era destul de interesanta, dat fiind ca am mai fost o singura data in vara. Imi termin eu programul, persoana respectiva se imbraca, se pregateste si ne vedem la metrou. Ajungem la gara de nord si eu eram ceva de genul: “si acum pe unde? Ca am mai fost o singura data aici”, si nu e ca si cand am fi avut prea mult timp de pierdut, ca ne pleca trenul. Si acum incepe partea interesanta: am inceput sa alergam pe peronul de la metrou si apoi printre toate cele de acolo spre casele de bilete. A fost cel mai nebunesc si spontan lucru pe care l-am facut anul asta si normal, a fost unul dintre cele mai frumoase momente petrecute, m-am simtit ca in filme pentru ca alergam pe acolo ca si cand totul depindea de faptul ca noi sa ajungem la destinatie: sa ne cumparam bilete, si culmea este ca nu conta ca alerg, ma simteam atat de bine incat chiar alergam, si stiti ce lepra sunt in general, ei bine atunci alergam cu un zambet tamp pe fata.

Am ajuns intr-un final, ne-a lasat cineva in fata pentru ca ne pleca trenul, dar nu am mai ajuns in tren. De ce? Pentru ca trenul nostru pleca in 3 minute, si aparent calculatorul nu iti mai elibereaza bilet daca trenul pleaca in mai putin de 5 minute. Normal, cu o oarecare dezamagire ne ducem la Mc sa mancam ceva, de tristete, sau pentru ca eu nu mancasem inca nimic pana la ora aia. Dar nu,  ziua nu s-a terminat asa. La Mc zicem ca bai daca tot am iesit din casa, hai sa mergem intr-un parc sa ne plimbam macar in bucuresti, daca nu am reusit sa iesim din el, nu? Bun, hotaram sa mergem in IOR, ne urcam in metrou frumos, tot ce trebuie sa mergem in parc, coboram pe la jumatatea drumului ca persoana respectiva a zis ca prea departe IOR sa mergem pana acolo, desi voiam sa mergem acolo pentru ca nu fusese niciodata. Pe peron se uita la mine si invers si nu stiam ce sa facem, ca “hai sa mergem in parcul asta de aici”, ii raspund ca da, ok, mergem, dar parcul de la Izvor e destul de foarte mic, nimic interesant. “bine, hai sa mergem in IOR atunci, sau hai acasa, ne plimbam prin Poli”. Si fix atunci venea metroul [pe cealalta linie, dar si ala ne ducea in IOR] si ii spun “mergem acasa sau in parc, ne urcam sau nu in metrou?” sta ce sta pe ganduri, da, hai sa urcam in el. OK, ne-am urcat in el ca sa mai mergem o statie, coboram la unirii ca sa schimbam metroul. Am zis ok, ne plimbam cu metroul prin bucuresti, ce poate sa fie mai frumos. Am ajuns intr-un final la Victoriei, am fost pe acolo sa bem o cafea si apoi am ajuns la Stefan cel mare. Si acum vine din nou o parte interesanta: de la Stefan cel Mare pana in Regie am venit pe jos. Da, ati citit bine, pe 1 februarie, la temperaturile respective, pe la un 7 seara cred, poate 8, eu veneam pe jos de la Stefan cel Mare in Regie, adica, dupa spusele celor de la Google Maps: 4.8 km. si din astia 4.8km cei mai problematici au fost ultmii 800m de la basarab in regie, cat ne-am invartit pe langa pasajul ala nu aveti nici cea mai mica idee. Dar da, stiu, si eu i-am spus ca a innebunit, dar nu a vrut sa ma creada. Bine, am si cateva poze si un filmulet, dar persoana respectiva nu stie ca am scris toate astea asa ca nu o sa le pun si pe alea, desi filmuletul este destul de funny. Si cam asta este, pe scurt( da, stiu, nu e deloc scurt) una dintre cele mai faine zile ale mele cu cea mai nebuneasca chestie pe care am facut in ultima vreme.

Pastele este iubit si de animalul tau

Nu stiu cum este la voi, dar mie mi se pare ca a trecut foarte repede timpul, adica este aproape luna Mai, mai este doar o saptamana pana se termina a patra luna din anul 2016, mai este o saptamana pana la Paste, care da, stiu, a picat destul de nasol pe 1 Mai, dar mergem inainte si tot raul spre bine. Da, stiu, si eu as fi vrut o zi libera in plus si sa fac un gratar sau un foc de tabara pe plaja in Vama, dar din nou, trecem peste si mergem inainte. In perioada asta imi amintesc foarte des de cutu mic si de Miky pentru ca nu stiu cum, dar cumva si ei stiau ca e sarbatoare, cumva stiau ca o sa stau cu ei. Adica Miky stia ca vin garantat acasa, ca nu stau mult, dar ca vin acasa si ca o sa stau cu el, si cutu mic stia ca o sa ma duc la tara sa stau cu el si ca o sa ma joc cu el, nu mult, dar ca o sa ma duc. Miky cand vedea ca mama se agita din ce in ce mai tare cu curatenia si agitatia prin casa( curatenia de primavara/Paste, evident), cand vedea cum in sufragerie apare o noua masa care se umple de chestii( cozonaci si alte prajituri), cand il vedea pe tata pus la treaba de mama, in general sa umple nucile si sa stearga praful, el cumva din toate astea stia ca urmeaza sa vin acasa si se agita tot mai tare si tot mai tare si era parca nerabdator, parca astepta sa primeasca si el ceva. Anul trecut stia ca ma primeste pe mine acasa mai mult decat de obicei, nu cu mult, dar nu stateam doar o zi juma, stateam 3-4 zile, si inainte sa plec, inainte de anul trecut stia ca o saptamana stau cu el aproape toata ziua, ca nu mai plec la liceu, ca nu mai fac nimic altceva in mod special si ca il apar de bestia numita “aspirator” care din nu stiu ce motive il inspaimanta groaznic. Iar cutu mic, ei bine, cutu mic inteleg de ce era asa incantat de sarbatori. Adica mereu cand ma ducea la ea primea ceva, de la hrana animale, adica boabe pana la batoane de diferite arome si chiar ciocolata pentru caini si jucarii, si eviedent, compania mea care stiu sigur ca ii placea. De Paste recunosc, imi placea sa imi rasfat animalele. Cutu mic primea boabele care ii placeau, de juniori cu pui, chiar daca nu mai era chiar junior, de la royal canin si Miky primea batoane de mei cu miere si stateam cu ei mai mult si ne jucam. Da, cutu mic nu m-a prins si cand am plecat la facultate ca sa o vizitez rar, dar Miky desi facea pe arogantul de fiecare data cand ma duceam acasa si cand ajungeam seara nici nu se uita la mine, se intoarcea mereu cu spatele cand incercam sa il bag in seama si abia a doua zi spre dupa amiaza incepea sa ma lase sa ma joc cu el, stiu ca ii era si lui dor de mine si adora cand era o sarbatoare si stateam mai mult acasa. Orice ar spune oricine, Pastele este iubit si de animalul tau si merita sa simta si el spiritul sarbatorii, nu il exclude cand tu te pregatesti si aranjezi si faci tot felul de chestii, tine cont ca e si el acolo si ca vrea sa fie parte din toata treaba asta. Poate din acest motiv mie imi este atat de dor de animalele mele, pentru ca in perioada asta stateam ceva mai mult cu ele si mi se pare normal sa fac asta si acum, desi nu se mai poate, dar raman cu amintirile lor si cu pozele si filmuletele si stiu ca atat cat a fost mi-au oferit amintiri si mai ales sarbatori frumoase impreuna. Ca un sfat, provenit oarecum dintr-un regret: daca aveti animale sa nu le ignorati crezand ca o sa fie mereu acolo, mai ales de sarbatori cand aveti ceva mai mult timp liber( dupa totata nebunia cu pregatirile)  si cand credeti ca va supara sau ceva sa va amintiti ca poate animalul nu este intreaga voastra viata, dar voi sunteti intreaga lui viata si ca orice s-ar intampla el o sa va iubeasca neconditionat in orice moment, de tristete sau de fericire. Animalul tau iubeste sa stea cu tine, animalul tau iubeste sa fiu inclus in activitatile tale, nu uita asta. 

It's feels so good

Am reusit sa ajung la o concluzie finala. Se spune ca trebuie sa ierti ca sa poti uita si merge mai departe. Nu am putut sa iert pentru ca niciodata nu am inteles “de ce?”. Nu, nici acum nu am inteles, nici acum nu stiu, dar acum m-am impacat cu ideea ca nu o sa primesc niciodata un raspuns la intrebarea mea, sau cel putin nu unul sincer, asa ca nu o sa intreb niciodata direct. Dar, da, exista un mare dar: DAR, iert ca sa pot sa uit. Iert persoana respectiva pentru tot ce a facut, ma iert si pe mine pentru ca i-am permis si uit ca a existat vreodata, este oricum primul meu mare regret, dar oricum tot ce a fost cu persoana a cam fost din categoria “toate au un inceput”, insa tot raul spre bine. Astazi am realizat ca sunt bine, ca pot sa iert si sa uit ca sa merg mai departe. Asa ca...i forgive you and i will forget you ever existed in my life.

Se simte foarte bine sa te eliberezi spiritual. Asa ca de acum inainte tot ce o sa fac o sa fac cu gandul in primul rand la mine, nu o sa mai tratez pe nimeni ca o prioritate cata vreme ei ma trateaza ca pe o ultima optiune, o sa merg pe principiul “te tratez asa cum ma tratez”, normal, nu chiar cu toata lumea, exista 2-3 mici exceptii de regula, dar, cui nu o sa ii convina, sincer, in momentul asta nu consider ca e problema mea, daca nu o sa le placa sa fie tratati asa cum trateaza sa schimbe ei modul in care ma trateaza si o sa il schimb si eu, sau, cel mai simplu, sa plece, am pierdut atat de multe persoane importante si inca sunt ok, incat nu cred ca o sa simt o diferenta prea mare daca pleaca si cateva persoane “mici” din jurul meu. Incepand de astazi eu sunt prioritatea mea si punct. 

Multumesc

Ai avut dreptate, da, doar tu ai avut dreptate, acel 0,1% nu exista, exista un 0,01% si in momentul de fata nici pentru ala nu pot baga mana in foc ca exista. Dar iti multumesc, iti multumesc ca m-ai lasat sa mai gresesc o data, iti multumesc ca esti inca aici, chiar daca am extins termenul pentru acea ultima greseala, dar da, a fost ultima greseala, nu o sa fie nevoie sa imi mai ti prelegeri, nu o sa fie nevoie sa imi mai spui sa am grija, nu o sa mai fie nevoie de nimic de genul pentru ca acum mi-am dat si eu seama ca doar tu ai avut dreptate si ca doar tie iti pot da dreptate in situatia asta, nu si mie. 

Dar asa cum am spus, mai aveam nevoie de o ultima greseala ca sa pot sa fiu bine. Nu, nu sunt complet bine acum, dar tu stiai asta, dar stiu si eu si stii si tu ca o sunt mai bine si ca o sa fiu bine la un moment dat, un moment dat destul de apropiat. Dar e ok, stai chill, nu o sa se repete experienta aia din iarna, nu, de data asta totul o sa fie bine, o sa vezi. Multumesc ca ai fost alaturi de mine in perioada asta lasandu-ma sa mai gresesc o data, multumesc ca ti-ai muscat de atatea ori buza si nu ai spus nimic desi ardeai de dorinta de a o fac, si iti multumesc in avans pentru ca stiu ca o sa stai cu mine si in perioada urmatoare si mereu de altfel. Multumesc pentru tot, si nu o sa spun niciodata asta cu voce tare, dar am nevoie de tine acum mai mult ca niciodata. 

Ma intimidez usor

Este un sentiment foarte placut, sau cel putin pentru mine este, cand primesc mailuri sau mesaje private pe facebook de la persoane care au blog de putin timp sau care vor sa inceapa un blog si imi cer sfaturi. Evident, eu mereu raspund aproape la fel, difera cuvintele, dar ideea in esenta este aceiasi, le multumesc, normal, pentru ca toti incep prin a spune ca imi urmaresc blogul si ca le place, si apoi le spun ca eu din pacate, din cauza timpului mi-am neglijat cam mult blogul si ca sunt persoane care sunt mult mai pricepute in domeniu. Si partea cea mai tare, din punctul meu de vedere, abia acum vine, cand citesc ca da, stiu si ei ca exista altii poate mai priceputi cu bloguri mai mari, dar lor le place stilul meu si ca vor sa auda de la mine un sfat, o recomandare, o ceva. In momentele alea ma inmoi complet si ma pierd si multumesc in sinea mea ca discutia este digitala, nu live, ca altfel m-as inrosii mai rau decat o rosie si m-as balbai mai rau decat un bebelus care abia incepe sa vorbeasca. Da, sunt o persoana timida, nu imi place sa o recunosc, dar totusi am facut-o acum, aici, public.

Nu ma consider o persoana potriva sa ofer sfaturi de monetizare sau de optimizare. Tot ce stiu despre optimizare stiu de pe net si eu, intr-o perioada ma obseda ideea asta si pe mine. Auzeam la altii si nu stiam nici macar ce inseamna d-apoi cu ce se mananca, si am inceput intr-o zi sa iau google.ul la rand si nu stiu cum a trecut timpul si cand in ziua aia, dar stiu ca am inceput sa caut dupa-amiaza, in jur de 2-3, o zi dupa liceu, si m-am mai ridicat de la birou la ora 8 cand a venit mama la mine sa ma cheme la masa si eu eram la modul “deja? Am mancat acum jumatate de ora” si abia atunci m-am uitat la ceas si am vazut ca afara e noapte, ca lumina la mine in camera e aprinsa, nu stiu de cine si cand, si ca ceasul indica ora 8 si ceva seara. Asta este modul in care aflii ceva nou cand esti cu adevarat interesat, dar eu sunt o persoana draguta, si nu va las sa luati tot google.ul la rand ca stiu ca pe pielea mea ca dureaza si ca poate fi foarte stresant uneori, si va recomand sa incercati sa aruncati o privire pe optimizare website Pro Digital Media. O sa fie mult mai bine daca cititi singuri ceva redactat bine, nu ceva colocvial si intr-o logica de multe ori doar de mine inteleasa. Desigur, daca dupa ce cititi pe undeva ceva inca aveti dubii sau ceva, normal ca o sa raspund, imi place sa fiu de folos, mai ales daca e tot digital si nu e nevoie sa iau contact direct ca sa ma pierd in cuvinte. Adica a nu se intelege ca sunt o persoana antisociabila acum, ca ies si eu din casa, vorbesc cu oamenii si prefer mult mai mult conversatiile personale, directe, nu pe net, dar in astfel de situatii in care ma intimidez usor, prefer ca prima discutie sa fie digitala si abia apoi face-to-face, nu de alta, dar ca sa se inteleaga ceva, altfel tot ce as reusi sa scot pe gura ar fi “aa, da, probabil, mersi, cred, da, nu” si cam atat, nu as putea sa folosesc cuvinte articulate mai ales in prima jumatate de ora.

Si daca optimazarea website nu e suficienta puteti sa incercati si optimizare seo Pro Digital Media. Adica ideea este ca oricum, optimizarea asta nu e ceva chiar atat de simplu si ca mai bine incercati sa apelati la persoane care chiar se pricep la asa ceva.

Sper ca am raspuns persoanelor care m-au intrebat in ultima saptamana despre treaba asta, si ii astept sa revina cu mesaje pe facebook, sau tot pe mail, dupa ce citesc pe net recomandarile de mai sus. 

Lasa-ma

Ai avut dreptate si imi pare rau ca nu te-am ascultat atunci. Ai avut dreptate si iti multumesc ca ai incercat sa imi arati calea. Ai avut dreptate si iti multumesc ca ai ramas langa mine chiar daca te-am indepartat. Ai avut dreptate si iti multumesc.

Nu credeam ca o sa vina ziua in care sa te aud spunand “imi pare rau ca am avut dreptate de data asta”. Dar desi e greu, eu iti multumesc ca ai avut dreptate si ca ai avut rabdare sa ma lasi sa imi dau si eu seama ca ai dreptate.

Dar chiar daca ai dreptate, chiar daca ai avut dreptate de la inceput, chiar daca stiu ca ai dreptate, lasa-ma, lasa-ma sa mai gresesc o data, pentru ultima data. Lasa-ma sa mai incerc o data. Lasa-ma sa imi dovedesc mie ca e final de drum. Lasa-ma sa imi dovedesc asta in felul meu, chiar daca asta inseamna sa gresesc din nou. Lasa-ma sa mai gresc doar o data, asta e tot ce iti cer. Te rog, nu pleca nici de data asta de langa mine, dar lasa-ma, lasa-ma sa mai gresesc doar inca o data. Asta este modul meu de a pune punctul final, inca o greseala a mea, atat, e ultima, promit.

Lasa-ma sa fac asta, nu incerca sa ma opresti, nu incerca sa ma incurajezi, doar lasa-ma pe mine, lasa-ma sa mai gresc o data, pentru ultima data, te rog.

Stiu, o sa arzi pe interior de dorinta de a ma opri, de a imi spune ca gresesc, dar stiu deja asta. O sa ma intrebi si atunci de ce o mai fac, daca stiu ca gresesc. Pentru ca am nevoie sa mai gresesc o data ca sa pot sa termin totul. Lasa-ma sa fac asta, nu intervenii in niciun fel, nici macar nu deschide subiectul, doar, doar lasa-ma sa mai gresesc o data si promit ca e ultima data. Indiferent de rezultatul pe care o sa il obtin la finalul acestei ultime greseli, stiu ca totul o sa fie bine, pentru ca eu o sa fiu bine, cu adevarat de data asta, si pentru ca tu o sa fi acolo pentru mine, dar acum, acum lasa-ma sa mai gresesc o data. Daca o sa fie in van ce o sa fac, o sa iti dau din nou dreptate si atunci, dar cand o sa fac asta, eu, o sa fiu din nou eu. Daca se intampla acea sansa de 0,1% si nu o sa fie in van, o sa iti dau si atunci dreptate, dar o sa imi dau dreptate si mie.

Ai avut dreptate inca din prima zi, ai avut dreptate dupa prima luna, ai avut dreptate ieri, ai avut mereu dreptate, ai dreptate azi si o sa ai dreptate si maine si la finalul saptamanii viitoare, si iti multumesc ca ai dreptate si ca totusi ai ramas. Ramai si de data asta, dar intai, intai lasa-ma, lasa-ma sa mai gresesc o data.