Pierdut, ofer recompensa!

Cumva youtube-ul mi-a recomandat melodia asta

  Si m-a pus putin, mai mult, pe ganduri. Doua dintre versuri suna cam asa:

“Și te tot minți că pe chipul tău

Anii n-or să se vadă”

Oh da, la mine chiar e asta! Arat exact la fel, si nu imi da nimeni varsta pe care o am, bine, unii au inceput sa imi dea undeva la 18 20, ca cica riduri, cearcane si din astea, dar exagereaza ei, adica helloooo cine nu are cearcane, cine are timp sa doarma suficient?

Dar tot melodia asta m-a dus cu gandul la faptul ca bai timpul trece mult prea repede... adica serios acum.. “Copilărie,

Nu știu când ai trecut

Unde sunt anii de demult

Zi-mi când ai trecut”

Si da, am ascultat melodia asta de vreo 10 ori pana acum, nu pot spune ca imi place, nu sigur nici cine este tipa care canta, adica e ceva 'cunoscuta' ca eu nu cred ca am mai auzit de ea, dar nici nu imi displace, evident, dar nici wow nu mi se pare, dar imi da o stare dubioasa, de bine si de rau in acelasi timp. Si de cand o tot ascult pe fundal nu imi pot scoate din minte niste intrebari absurde, ca de exemplu:

- Ce ar crede copilul ce ai fost despre persoana care ai devenit? Ar fi mandru sau dezamagit? Ai avea curajul sa te uiti in ochiii lui( sau ma rog, ai tai) si sa ii spui ca totul o sa fie bine, ai avea curajul sa te uiti in ochiii lui si sa ii spui orice? Si daca da, ce i-ai spune? Si mai ales cum te-ar privi cand ii spui orice i-ai spune? Daca te-ar vedea random pe strada s-ar gandi ca esti a good person sau a bad person, in ce ‘tabara’ te-ar clasa?

Eu nu am raspuns la intrebarile astea si tare as vrea sa le gasesc, si mai ales tare as vrea sa fie ‘pozitive’.

Dar totusi stiu ceva, stiu ca imi e dor de copilarie, sau de fapt... e prea mult sa spun ca imi e dor de mine din copilarie, sau macar de momentele mele de copil? Adica da, inca ma mai alint din cand in cand, dar nu, nu cum o faceam candva, copilul ala mare care ma credeam si care consideram ca nu o sa dispara niciodata aparent a inceput sa intre in umbra din ce in ce mai mult, treptat, nu brusc, asta e clar, pentru ca sincer, cel mai trist mi se pare faptul ca, nu stiu sigur cand am pierdut copilul ala din mine, dar sper sa il regasesc intr-o zi...

Ce iti lipseste cel mai mult din copilarie?

Aseara cineva mi-a pus o intrebare foarte...interesanta, care m-a pus mult pe ganduri. Intrebarea este aparent simpla, suna cam asa: “ce iti lipseste cel mai mult din trecut, din copilarie?”

Intrebarea asta m-a blocat pe moment. Normal, m-am gandit ca imi lipsesc prietenii pe care ii aveam atunci, dupa m-am gandit ca imi lipsesc eu, eu din copilarie, as da orice sa mai pot scoate copilul ala la iveala mereu si sa nu para dubios. Dar apoi mi-am dat seama ca nu asta este raspunsul, raspunsul este altul defapt... unul poate banal pentru multi, dar semnificativ pentru mine: cel mai mult imi lipseste sa privesc cerul instelat noaptea tarziu. Da, suna banal, dar mereu cand eram la bunici ma duceam undeva la poarta, pe un gardulet, si ma uitam la stele si in fiecare seara in acelasi loc era o stea, imi placea sa ii spun steaua mea, era cea mai luminoasa stea de pe cer si ma fascina mereu, nu stiu de ce, dar pierdeam minute bune privind spre acea stea. Si la un moment dat, acum vreo 6 ani si ceva poate chiar 7 aveam un fel de pact...vorbeam cu cineva din alt oras si pentru ca ne vedeam foarte rar aveam treaba asta...in fiecare seara ne uitam la steaua aia si asa mai trecea putin din dor, era un lucru pe care il aveam in comun. Desi ce e drept nici acasa nu se vedea chiar asa bine, dar totusi se vedea. In bucuresti, am incercat in seara asta sa ma uit dupa steaua mea si nu am reusit sa vad nici macar o stea, d’apoi pe aia care trebuie...

Si da, suna dibios, dar de asta imi este cel mai dor din copilarie, de noptile la bunici in care puteam sa stau si sa privesc cerul instelat....era un sentiment pe care incerc sa il descriu acum in cuvinte, dar zau ca nu reusesc, era linistitor, era fascinant, era placut, era perfect, desi practic nu era nimic, da, exact, era nimic, dar in acelasi timp era totul....nu are nici un pic de logica, nu? Poate e doar in capul meu logica, dar stiu ca exista undeva acolo, pentru ca sentimentul ala era real, era acolo... si chiar imi lipseste, mi-am dat seama acum ca as vrea sa pot sa vad din nou cerul instelat cum il vedeam acum 9-10 ani cand am descoperit pentru prima data cum ma poate fascina ‘steaua mea’ ....

Nu, mama

Recent am facut o mica “curatenie” pe facebook, dar nu organizata, vedeam ceva aiurea in news feed unfriend si gata, cu ocazia asta, ca m-am uitat mai atent la cine ce posteaza mi-am dat seama ca erau pe acolo persoane care nu am idee cum au ajuns defapt in lista mea de prieteni. De ce? Garantat stiti melodia aia de la Delia cu “Da, mama”. O melodie faina, videoclipul nu ma incanta, mi se pare ca Delia a trecut prea brusc la genul asta, dar melodia in sine imi place, mi se pare faina, dar cand vedem pe facebook copii de 12 hai 13-14 ani “da, mama! Sunt beata” si la unii mai era si continuare “ca altfel nu il pot uita”. In mintea mea inapoiata si incuiata imi aparea intrebarea “au inceput astia sa faca suc alterat?” Cum sa zici la 12-13 ani ca te-ai imbatat si nu asa, oricum, ca altfel nu il poti uita, pe cine? Ca pe langa versuri erau si poze din alea planse, triste etc etc etc. Nu zic nu, toata lumea se mai si imbata, unii mai usor, altii mai greu, depinde de obisnuinta organismului cu alcoolul si de cat duce mintea pe fiecare sa le amestece sau nu. Dar nu pune asta pe facebook ca si cand ar fi cel mai important lucru din viata ta, nu te lauda ca te-ai imbatat. Si mai ales, NU TE IMBATA la 12-13 ani ca ai tot timpul din lume sa iti distrugi ficatul, nu te grabeste nimeni.

Da, stiu, melodia iti descrie perfect starea, este scrisa pentru tine, dar tine treaba asta pentru tine, nu o face publica, sau cel putin, nu ca si cand ar fi cea mai mare realizare a ta.

Da, hai sariti acum cu din alea “nu te obliga nimeni sa citesti, exista unfriend si block”. Da, stiu ca exista, am abuzat de acel buton, dar asta nu inseamna ca nu am vazut, am vazut. Nu, nu m-a deranjat direct, din partea mea fiecare e liber sa isi faca ficatul prastie cand si cum vrea, dar asa ca idee, m-a indignat sa spun asa, ce am vazut, mi se nefiresc. Si am vazut o data o poza interesanta cu un citat de la Will Smith in care spunea ceva de genul(nu gasesc acum imaginea) ca si el a facut o gramada de prostii cand era tanar, dar atunci nu era nici facebook, nici twitter, nici instagram, nici alte retele de socializare similare care sa faca publice prostiile facute de el. Si pe buna dreptate, nu? 

Pasiune

Am asteptat de foarte mult timp sa iasa soarele afara si cand a iesit ba nu am avut eu prea mult timp, ba se razgandea el si fugea in nori, dar saptamana trecuta l-am prins si nici saptamana asta nu mi-a scapat. Am prins si timp si vreme pentru iesit cu bicicleta, problema era ca aveam doar 2 biciclete copii  si var-miu era ok pe ea, dar eu nu prea, noroc ca am gasit sa inchiriez totusi.

Ma gandeam intr-un timp sa imi aduc bicicleta de acasa, dar apoi am revenit cu picioarele pe pamant si mi-am dat seama ca nu am unde sa o tin, asa ca am renuntat repede la idee. Eu sunt genul de persoana foarte lenesa si sedentara, dar care paradoxal adora bicicleta si mersul pe bicicleta. De cand aveam mai putin de 5 ani stiu sa merg pe bicicleta si mereu mi-a placut. Cand eram la tara, acum prefer comoditatea de a merge cu masina, nu mergeam absolut nicaieri fara bicicleta, si sunt foarte multe persoane care pot confirma treaba asta, adica nu mergeam pe jos nici macar 100 m pana intr-un miniparculet din curtea scolii, poarta bunicilor mei dadea direct in curtea scolii, deci erau maxim 100 m pana in acel miniparculet, dar nu si nu, nu te intelegeai cu mine, eu mergea cu bicicleta chiar si pana acolo. Plus ca am ajuns la “performanta” de a merge cu 20 de litri de apa pe bicicleta, 2 bidoane de 5 L pe portbagaj si cate unul in fiecare mana, pentru ca na, manerele nu sunt facute sa tii mainile pe ele, sau cel putin asa mi-a spus cineva cand m-a vazut. Mi-a ramas treaba asta, oricat de lene mi-ar fi, oricat de tare ma domina sedentarismul oricand as merge cu bicicleta, ma relaxeaza, mi se pare o placere, nu un sport si clar nu un efort. Bine, cand ma urc prima data pe ea dupa o perioada lunga obosesc destul de repede, sedentarismul isi spune clar cuvantul, dar imi revin repede si dupa nu ma mai dai jos de pe bicicleta aia.

Si am zis ca daca mersul pe bicicleta este foarte util organismului si in acelasi timp este relaxant si placut  de ce sa nu ii ofer si unui prieten, fratele mai mic al unei prietene, placerea de a invata sa mearga pe bicicleta. Si-a strans singur bani si si-a luat o bicicleta de pe Toyz, i-au adus-o acasa pe gratis, livrarea fiind gratuita in Bucuresti si poate sa invete linistit, are garantie 24 de luni, pentru ca da, el vrea sa invete sa mearga pe ea, dar tatal lui este mai mult plecat, mama lui nu stie si nici prietena mea nu stie, asa ca am zis ca o sa il invat eu sa mearga. Sambata avem prima “sedinta de condus”.

Si daca tot ma fac instructor poate ajung sa imi iau si eu Pegas-usul ala pe care il vreau de multicel, nu de alta, dar mi se pare genial acel design vintage, plus ca mie mi se par bicicletele vechi ok si mai durabile decat cele moderne cu tot felul de tampenii pe ele, cum este si a mea de altfel, i-am pus chiar si stop pe frana si semnalizare, deci... . Dar totusi, bicicletele Pegas mi se par foarte faine, nu stiu de ce mai exact de atat, pur si simplu imi place, nu stiu cat as merge pe ea, dar mi-ar place sa stiu ca o am acolo, a mea.  

Comoditate

Nu sunt o persoana foarte priceputa la cadouri, de aceea prefer sa mai iau pe cineva cu mine la cumparaturi sau pur si simplu intreb direct persoana ce isi doreste. Si da, chiar merge, in general oamenii imi spun ce isi doresc de ziua lor si in functie de buget, sau nu, le iau cadoul respectiv sau ceva foarte apropiat.

Partea grea? Cand trebuie sa iau cadou unui copil. Nu il pot intreba pe el ce isi doreste, sigur ar spune lego, dar cred ca are deja aproape toate modelele de lego posibile din domeniul care il intereseaza. M-am gandit sa ii iau altceva, tot o jucarie, dar o jucarie educativa, sa fie ceva diferit. Mie de exemplu mereu mi-a placut sa ma joc cu yo-yo, dar in acelasi timp mereu mi-am dorit un microscop, poate acum eram in alta parte, nu mai ajungeam inginer, nu regret chiar deloc, dar ma gandesc ca poate lui o sa ii placa un astfel de cadou. 

Arata bine, are toate accesoriile care ii sunt utile la varsta de 9 ani, nu ii trebuiesc cine stie ce lupe de diferite dimensiuni si diverse solutii pentru dizolvari si alte cele. Plus ca l-am gasit online la cei de la educlass la un pret bun, sunt o persoana lenesa, dar de data asta intervine si facultatea, 4 zile din 5, dar alea 4 sunt foarte aglomerate, de la 8-10 dimineata pana la 6-8 seara stau in facultate, deci nu prea am timp de umblat prin magazine. A fost destul de dificil sa aleg cadoul, nu de alta, dar educlass are peste 1000 produse pe stoc, mare parte sunt disponibile si in showroom pentru cine are timp si drum se afla pe strada Matei Voievod 15 in sectorul 2. Eu cum am spus, sunt o persoana lenesa cu program incarcat asa ca prefer sa dau comanda online si sa imi vina acasa cadoul si eu doar sa il impachetez frumos si apoi sa il “livrez” personal sarbatoritului. 

Toata lumea e multumita

Stiti ce e frumos acum? Chiar daca vine Craciunul scapi repede de cadourile pentru copiii mici, in caz ca ai rude, daca sunt copiii tai clar nu scapi asa repede, dar daca sunt nepoti, verisori, scapi usor: le dai niste jocuri online si ai rezovlat problema, o sa fie atat de incantati incat nu o sa realizeze ca tu practiv nu le-ai cumparat nimic, ci doar le-ai dat un link. Bine, poti sa faci un efort si sa descarci cateva jocuri sau sa faci macar sa para ca te-ai chinuit sa gasesti pagina respectiva.

Ce? Chiar merge, eu fac asta cu un nepot de cativa ani si a mers de fiecare data, dar absolut fiecare data. Anul asta am de gand sa-i arat ce jocuri cu Ben 10 in romana traznet i-am gasit, de doua luni ma chinui sa fac rost de ele.

Da, stiu, e intr-un fel pacaleala, dar eu fac economie, cel mic e incantat, deci toata lumea e multumita, de ce sa-i spunem pacaleala cand putem sa-i spunem simplu castig comun. Cand o sa mai creasca si o sa lase tableta din mana, cand o sa realizeze ca eu defapt nu ii cumpar nimic fizic, cand o sa constientizeze ce inseamna cu adevarat lucrurile astea, normal ca o sa schimb tactica. Probabil atunci o sa-i downloadez cateva jocuri. Glumesc, cand o sa mai creasca o sa ii cumpar chestii ce ii vor face placere, acum insa daca ii cumpar ceva fizic pur si simplu le ignora, se joaca cu ele 2-3 zile, maxim, dar maxim o saptamana si dupa le arunca, se intoarce la tableta. Asa ca de ce sa ma complic cand pot sa ii gasesc site-uri din astea de jocuri faine si e fericit? 

Timpul trece

Cu foarte greu constientizez ca a trecut timpul, nu imi vine sa cred ca mai am 2 luni si fac 20 de ani, nu imi vine sa cred ca in aproximativ o luna intru in prima sesiune, ceea ce implina automat ca deja s-a dus aproape jumatate din primul an de facultate, dar cel mai greu imi vine sa cred ca o parte dintre prietenii mei au ajuns in acel punct in care sunt pregatiti sa stea in fata unui preot si sa spuna cu tarie “DA”. Zilele trecute am primit o invitatie de la un prieten foarte bun care anul asta termina facultate. Ce invitatie? Dupa cum v-ati dat seama din fraza anterioara, o invitatie la nunta lui. Inca nu imi vine sa cred, sincer. Cand a trecut timpul? Cand am crescut asa mult? Ar trebui sa incep sa constientizez si eu lucrurile astea, nu? Adica eu inca ma comport foarte copilareste si am ajuns deja la punctul in care primesc invitatii la nunti si mai mult decat atat, vor sa fiu si domnisoara de onoare, ceea ce implica sa particip foarte activ la nunta. Normal ca raspunsul meu impulsiv a fost acelasi pe care il vor da ei in fata atator persoane si a unui preot: “da”, dar acum incep sa constientizez ca pana la vara nu mai e chiar atat de mult, ca timpul o sa treaca foarte repede si ca deja trebuie sa inceapa pregatirile. Mie mi s-au atribuit niste sarcini destul de simple, nu pot spune ca e exagerat de greu, dar totusi, daca nu o sa fie perfect tocmai din cauza lucrurile care trebuie sa le fac eu? Trebuie sa gasesc un fotograf bun, sa aleg un buchet pentru mireasa, sa merg la degustat torturi( asta mi se pare cea mai tare chestie posibila, ever) si sa ajut mireasa cu sfaturi oricand are nevoie de mine. Si da, imi iau foarte in serios aceste atributii. Deja am inceput sa caut buchete de flori, dar nu gasesc nicaieri o florarie care sa imi ofere posibilitatea de a aranja un buchet cu flori de vara inca de acum, asa ca am trecut la urmatoarea sarcina: fotograful. V-am mai povestit ca pentru mine fotograful este foarte important si asta este unul din motivele pentru care de o saptamana tot caut. Nu vreau ca cel mai important moment din viata prietenului meu sa fie surprinsa in fotografii de catre un amator, trebuie sa gasesc pe cineva profesionist. Si ce credeti? In sfarsit l-am gasit, il cheama Cristi Neacsa si pana acum are deja premii obtinute pe fotografiile lui, imi plac foarte tare pozele facute de el, se vede ca este profesionist si mai mult decat atat ofera si garantia fotografiilor, foloseste multiple backup-uri  pentru a fi sigur ca in cazul in care doamne fereste se intampla ceva cu fotografiile sa le aiba mereu salvate si in alta parte pentru a nu fi nevoit sa spuna mirilor ca fotografiile lor au fost pierdute.

De exemplu, aceasta este una dintre pozele pentru care a obtinut premiu:

De ce am ales poza asta? Pentru ca, sincer, sper sa il surprinda si pe amicul meu intr-o impostaza de genul la nunta lui. CristiNeacsa a reusit sa surprinda bucuria si nebunia momentului intr-o poza statica si cum amicul meu este genul mai traznit, chiar ma bazez pe faptul ca o sa reuseasca sa ii surprinda aceasta doza de nebunie in imagini.

Miercurea fara cuvinte(6)

Mai multe gasiti la Carmen

Zile fericite

Niste...bile?

De cand eram si eu copilas micut, da, stiu, nici acum nu’s asa mare…si? Revenind…de cand inca ieseam in fata blocului si ma jucam diverse jocuri ale copilariei in fata blocului s’au plantat niste pomi. Nu le’am dat niciodata absolut nicio importanta…poate doar cand i’au plantat si erau doar niste bete…ne gandeam ca vor creste instant si ne vok putea ascunde dupa ei, dar evident nu s’a intamplat asta…nici in ziua de astazi nu au trunchiul prea gros.

Ce mi se pare interesant este ca ori pana acum nu am observat eu ori abia anul asta au inceput sa faca astfel de mingii…si nu am nici cea mai mica idee ce sunt mingiile astea…

La inceput erau micute, cam la fel ca si corcodusele si au tot crescut si au tot crescut pana au ajuns cum le puteti vedea. Nu am rupt niciuna sa vad daca se desfac sau ceva de genul…insa nu’mi pot da seama ce fel de pom sau mai bine zis pomi, ca mai sunt cativa la fel ca asta, sunt astia si nici ce sunt mingiile astea pe care le fac.

Are cineva vreo idee?

Primul meu telefon

Cautand niste lucruri mai vechi am inceput sa rascolesc aproape fiecare coltisor in care ma gandeam ca ar putea fi ceea ce caut eu…si peste ce credeti ca dau? Evident foarte multe lucruri vechi de care nu m’am indurate sa le arunc pentru ca probabil o sa am nevoie si altadata de ele…si printre lucrurile astea vechi am dat peste “primul meu telefon” . Primul meu telefon arata asa:

Evident, stiu ca nu este un telefon adevarat, daaar candva imi placea sa ma joc cu el si sa consider ca este adevarat. Astia din generatia mai noua au telefoane mai performate decat am eu la ora actuala inca din clasa 1 sau de la gradinita…primul meu telefon l’am primit in clasa a 4’a si atunci era un telefon vai mama lui, dar nu aveti idee cat de bine puteam sa ma simt ca am telefon, chiar daca era unul extrem de vechi…nu pot sa’mi amintesc modelul sa caut o imagine pe google, era unul cu antena oricum si care se apropie de fixurile de azi. Dar pana atunci imi luam telefoane cum e ala din poza de mai sus si imi placea sa ma joc cu ele ca si cand chiar ar functiona…il luam mereu dupa mine, il tinea bine in buzunar separat si nu conta unde sunt ma mai si prefaceam ca suna din cand in cand ca nah doar vorba aia era om important ma cauta lumea.

Ehehehe asta pateste un copil care nu traieste in era iphone si ba chiar care nu e fan deloc iphone …incepe sa considere jcuariile telefoane reale si sa se poarte ca atare cu ele. Postare cam din “cutia cu amintiri”, nu?

Life in pictures (17)

Mai multe gasiti la Costin

Miercurea fara cuvinte(19)

Vorbeste poza asta mai mult decat suficient nu? 

Mai multe gasiti la Carmen

Leapsa calatoriei in timp

Am primit aceasta leapsa de la Anyela, mersi frumos >:d<

Pfff ce buna ar fi o masina care sa poata sa dea timpul inapoi…daca as putea sa calatoresc in timp…cel mai probabil…m’as intoarce cativa ani buni…cand imi doream cu fiecare particica din mine sa fiu la tara nu acasa. Da...atunci eram doar un copilas (nu ca acum sunt prea mare) care nu avea in minte decat joaca si distractie!!!

Imi amintesc ca atunci supararea nu tine mai mult de cateva minute…hai fie maxim o ora…dar dupa totul era ca inainte, parca nimic nu se intamplase. Nu’mi pasa de nimeni si de nimic, tot ce imi trebuia era sa ma joc si sa ma simt bine.

Imi amintesc ca din ultima zi de scoala, imediat dupa ore fugeam la tara si stateam acolo toata vacanta fara sa am macar intentia de ma intoarce mai devreme. Ajungeam acolo…luam bicicleta si fugeam …ma duceam sa ma joc cu prietenii mei.

Nu ma simteam nicaieri mai bine ca acolo, cu ei. Imi amintesc si acum de o faza cand o prietena(don't kill me) a umblat cu o cioara moarta…era legata cu o sarma si o tragea dupa ea ca sa ne arate ca nu ii mai e frica de mortaciuni. Saream garduri si ne urcam in pomi, ne rupeam blugii si alergam sa nu ne prinda proprietarii.

Am intrat intr’o scoala veche…inintial pentru ca era o masa de ping-pong acolo si voiam sa ne jucam, dar dupa joc am inceput sa cotrobaim prin “clase” si sa scoatem diverse lucruri de acolo, sa sperie persoane care treceau pe acolo, dar dupa  am fost prinsi si a trebuit sa bagam tot inapoi.

Sau daca nu pot sa ma intorc atat de mult…atunci as alege sa ma intorc doar 1-2 ani…in momentele in care exista o persoana deosebita cu care ma simteam foarte bine si aducea soarele in viata mea.  As vrea sa retraiesc unele momente  si de atunci…cand eram doar noi doi…si ne plimbam…glumeam si toate “nimicurile” alea de atunci care pareau importante.

Imi place adolescenta , dar pot sa zic…cu toata inima…ca parca tot cand eram mici era mai bine, ne distram mai bine parca, era mai linistiti….acum ne strasam si facem din orice nimic o maaare problema[ehehe specific varstei nu?].

Nu stiu daca o sa primesc vreodata un bilet pentru calatoria asta in timp…dar pana atunci…aleg sa raman un copil mare, sa imi pastrez vesnic sufletul de copil [cine ma cunoaste stie si poate sa aprobe…iar cine nu, dar vrea…nu e timpul pierdut:) ] 

Nu am poze cu noi de cand eram mici, dar am prieteni de cand eram mici si acum :)  

Leapsa merge mai departe la oricine doreste sa o preia:)