Aseara cineva mi-a pus o intrebare
foarte...interesanta, care m-a pus mult pe ganduri. Intrebarea este aparent
simpla, suna cam asa: “ce iti lipseste cel mai mult din trecut, din copilarie?”
Intrebarea asta m-a blocat pe moment. Normal, m-am
gandit ca imi lipsesc prietenii pe care ii aveam atunci, dupa m-am gandit ca
imi lipsesc eu, eu din copilarie, as da orice sa mai pot scoate copilul ala la
iveala mereu si sa nu para dubios. Dar apoi mi-am dat seama ca nu asta este
raspunsul, raspunsul este altul defapt... unul poate banal pentru multi, dar
semnificativ pentru mine: cel mai mult imi lipseste sa privesc cerul instelat
noaptea tarziu. Da, suna banal, dar mereu cand eram la bunici ma duceam undeva
la poarta, pe un gardulet, si ma uitam la stele si in fiecare seara in acelasi
loc era o stea, imi placea sa ii spun steaua mea, era cea mai luminoasa stea de
pe cer si ma fascina mereu, nu stiu de ce, dar pierdeam minute bune privind
spre acea stea. Si la un moment dat, acum vreo 6 ani si ceva poate chiar 7
aveam un fel de pact...vorbeam cu cineva din alt oras si pentru ca ne vedeam
foarte rar aveam treaba asta...in fiecare seara ne uitam la steaua aia si asa
mai trecea putin din dor, era un lucru pe care il aveam in comun. Desi ce e
drept nici acasa nu se vedea chiar asa bine, dar totusi se vedea. In bucuresti,
am incercat in seara asta sa ma uit dupa steaua mea si nu am reusit sa vad nici
macar o stea, d’apoi pe aia care trebuie...
Si da, suna dibios, dar de asta imi este cel mai
dor din copilarie, de noptile la bunici in care puteam sa stau si sa privesc
cerul instelat....era un sentiment pe care incerc sa il descriu acum in
cuvinte, dar zau ca nu reusesc, era linistitor, era fascinant, era placut, era
perfect, desi practic nu era nimic, da, exact, era nimic, dar in acelasi timp
era totul....nu are nici un pic de logica, nu? Poate e doar in capul meu
logica, dar stiu ca exista undeva acolo, pentru ca sentimentul ala era real,
era acolo... si chiar imi lipseste, mi-am dat seama acum ca as vrea sa pot sa
vad din nou cerul instelat cum il vedeam acum 9-10 ani cand am descoperit
pentru prima data cum ma poate fascina ‘steaua mea’ ....
Astazi vreau sa va povestesc ceva, de fapt 2
lucruri. O sa incep cu: in 3-4 ore se fac 48h de cand nu mai am facebook.
Pagina blogului o administrez de pe contul unui prieten, pe care da, l-am facut
administrator si probabil o sa mai posteze si el, dar in mare parte tot eu o sa
postez, si fac asta doar din aplicatia de pe telefon, nu de pe laptop, nu de pe
facebook direct. De ce am facut asta? Asa, ca idee, pentru ca “de ce nu?”. Cat
o sa ma tina treaba asta? Nu stiu, poate dupa ce termin de scris articolul asta
o sa intru sa imi reactivez profilul sau poate o sa treaca cele 7 zile si o sa
se reactiveze singur( am ales motiv ca este o chestie temporara si pentru
facebook temporar inseamna maxim 7 zile) . Asa, acum ca ma simt mai bine ca am
spus asta vreau sa va povestesc ceva, nu este chiar recent, este din februarie,
dar nu am avut ocazia sa povestesc despre asta, dupa au aparut niste chestii si
nu am mai vrut, dar pana la urma asta este o amintire placuta pentru mine,
chiar m-am simtit bine in ziua aia si m-a facut sa ma simt din nou copilul
idiot si spontan care eram inainte, ca daca tineti voi bine minte, am zis pe
aici ca am inceput sa ma maturizez, ca nu mai fac chestii spontane si din
astea, ei bine, in ziua aia nu a fost deloc asa. Sa incep povestea ca sa aiba
logica: Eram la munca, spre sfarsitul programului, mai aveam cam jumatate de
ora- maxim o ora, si primesc un mesaj cu “hai sa mergem si noi undeva, sa
plecam din bucuresti”. Normal, initial am inceput sa rad pentru ca am crezut ca
face misto de mine, aparent nu, vorbea serios. Am hotarat sa mergem la castel
la Mogosoaia cu trenul. Pentru mine simpla calatorie cu trenul era destul de
interesanta, dat fiind ca am mai fost o singura data in vara. Imi termin eu
programul, persoana respectiva se imbraca, se pregateste si ne vedem la metrou.
Ajungem la gara de nord si eu eram ceva de genul: “si acum pe unde? Ca am mai
fost o singura data aici”, si nu e ca si cand am fi avut prea mult timp de
pierdut, ca ne pleca trenul. Si acum incepe partea interesanta: am inceput sa alergam
pe peronul de la metrou si apoi printre toate cele de acolo spre casele de
bilete. A fost cel mai nebunesc si spontan lucru pe care l-am facut anul asta
si normal, a fost unul dintre cele mai frumoase momente petrecute, m-am simtit
ca in filme pentru ca alergam pe acolo ca si cand totul depindea de faptul ca
noi sa ajungem la destinatie: sa ne cumparam bilete, si culmea este ca nu conta
ca alerg, ma simteam atat de bine incat chiar alergam, si stiti ce lepra sunt
in general, ei bine atunci alergam cu un zambet tamp pe fata.
Am ajuns intr-un
final, ne-a lasat cineva in fata pentru ca ne pleca trenul, dar nu am mai ajuns
in tren. De ce? Pentru ca trenul nostru pleca in 3 minute, si aparent
calculatorul nu iti mai elibereaza bilet daca trenul pleaca in mai putin de 5
minute. Normal, cu o oarecare dezamagire ne ducem la Mc sa mancam ceva, de
tristete, sau pentru ca eu nu mancasem inca nimic pana la ora aia. Dar nu, ziua nu s-a terminat asa. La Mc zicem ca bai
daca tot am iesit din casa, hai sa mergem intr-un parc sa ne plimbam macar in
bucuresti, daca nu am reusit sa iesim din el, nu? Bun, hotaram sa mergem in
IOR, ne urcam in metrou frumos, tot ce trebuie sa mergem in parc, coboram pe la
jumatatea drumului ca persoana respectiva a zis ca prea departe IOR sa mergem
pana acolo, desi voiam sa mergem acolo pentru ca nu fusese niciodata. Pe peron
se uita la mine si invers si nu stiam ce sa facem, ca “hai sa mergem in parcul
asta de aici”, ii raspund ca da, ok, mergem, dar parcul de la Izvor e destul de
foarte mic, nimic interesant. “bine, hai sa mergem in IOR atunci, sau hai
acasa, ne plimbam prin Poli”. Si fix atunci venea metroul [pe cealalta linie,
dar si ala ne ducea in IOR] si ii spun “mergem acasa sau in parc, ne urcam sau
nu in metrou?” sta ce sta pe ganduri, da, hai sa urcam in el. OK, ne-am urcat
in el ca sa mai mergem o statie, coboram la unirii ca sa schimbam metroul. Am
zis ok, ne plimbam cu metroul prin bucuresti, ce poate sa fie mai frumos. Am
ajuns intr-un final la Victoriei, am fost pe acolo sa bem o cafea si apoi am
ajuns la Stefan cel mare. Si acum vine din nou o parte interesanta: de la
Stefan cel Mare pana in Regie am venit pe jos. Da, ati citit bine, pe 1
februarie, la temperaturile respective, pe la un 7 seara cred, poate 8, eu
veneam pe jos de la Stefan cel Mare in Regie, adica, dupa spusele celor de la
Google Maps: 4.8 km. si din astia 4.8km cei mai problematici au fost ultmii
800m de la basarab in regie, cat ne-am invartit pe langa pasajul ala nu aveti
nici cea mai mica idee. Dar da, stiu, si eu i-am spus ca a innebunit, dar nu a
vrut sa ma creada. Bine, am si cateva poze si un filmulet, dar persoana
respectiva nu stie ca am scris toate astea asa ca nu o sa le pun si pe alea,
desi filmuletul este destul de funny. Si cam asta este, pe scurt( da, stiu, nu
e deloc scurt) una dintre cele mai faine zile ale mele cu cea mai nebuneasca
chestie pe care am facut in ultima vreme.
Acum, cand regia incepe sa fie din nou plina de studenti si de parintii lor, mi-am amintit ca anul trecut, nu chiar pe vremea asta, mai cam prin iarna, mergeam si scriam un mesaj in timp ce mergeam ca trebuia sa ne intalnim si cu alte persoane sa mergem pe aici prin regie sa bem un suc, ceva, si am vazut la un moment dat, destul de tarziu, ca vin 2 persoane din fata mea, si dupa am vazut ca am loc sa merg printre ele, era si seara, si am vazut ca s-au dat mai intr-o parte amandoua, si aveam loc sa trec printre ele lejer. Problema a fost cand am incercat sa fac asta si nu am reusit. De ce? Pentru ca fetele duceau amandoua o geanta din aia imensa, neagra, care, pe cuvant daca am vazut-o pana cand am realizat ca "bai, eu nu pot sa mai merg".
Da, abia astept sa se linisteasca iar lucrurile pe aici, mi se pare mult prea multa agitatie.
Da, nu stiu ce titlu sa pun articolului asta, defapt nu stiu despre ce sa fie articolul asta, am pur si simplu o stare nasoala, fara un motiv concret si am zis sa incerc sa il pun pe "hartie", dar vad ca nici asa nu prea vrea sa iasa, e un sentiment foarte incapatanat, dar bagam niste muzica si poate trece, nu?
Incep sa cred ca starea mea are legatura cu vorba aia tampita " daca o prietenie dureaza mai mult de 3 ani o sa dureze mereu". Asta se potriveste cu noua piesa de la Delia cu "vaaai ce prostii, cum ca dragostea dureaza doar 3 ani". Cam asa e si cu vorba aia, doar ca e mai mult, vaaai, ce prostii, cum ca o prietenie dureaza etern daca au trecut 3 ani....Dar totusi nu cred ca asta este motivul, ca scriind despre asta nu mi-a accentuat starea, nu mi-a diminuat-o, nu a schimbat-o in absolut niciun fel, deci nu...nu e asta...ma mai gandesc de la ce ar putea sa fie
Cel mai urat sentiment posibil? Sa stii ca ai avut
exact ce iti trebuia, exact ce era perfect pentru tine din toate puntele de
vedere si sa il pierzi, si sa stii ca ti-ai pierdut sansa. Dar cel mai frumos
sentiment e atunci cand te uiti in urma si iti e dor, iti place cine erai
atunci, iti place cum erai atunci cand stiai ca totul o sa fie ok daca o sa ti
se spune doar “o sa fie ok, sunt aici”, dar apoi te intorci in prezent si iti
dai seama ca nu mai vrei asta, iti dai seama ca prezentul nu mai seamana deloc
cu trecutul, iti dai seama ca iti este dor de amintiri, nu de persoana efectiv.
Si da, asta este un sentiment al naibii de placut. Da, inca iti e dor, dar stii
ca nu poti sa faci nimic, pentru ca nu ai cum sa te intorci in timp sa
retraiesti toate acele momente, dar in acelasi timp esti fericit ca ai acele
amintiri si stii ca au fost unice si stii ca oricum nu le poti avea din nou
pentru ca persoana care era in trecut nu mai “exista” si in prezent, sunt doua
persoane complet diferite.
Persoana din trecut? Ai vrea sa o reintalnesti
asta e clar, dar persoana din prezent? Esti complet neutru cand vorbesti cu ea,
nu ti se mai opreste respiratia asteptand un raspuns la mesaj, nu iti mai bate
inima cu 5438834 km/h cand vezi ca ti-a raspuns la mesaj, nu mai simti nimic cand
trec zile fara iti dea macar un mesaj, esti pur si simplu ok. Si nu, nu
inseamna ca ai trecut penste, inseamna ca pur si simplu ai realizat ca iti e
dor de trecut, iti e dor de momente, iti e dor de vorbe, dar nu iti e dor de
persoana efectiv, nu, chiar deloc.
Faza este mai veche, dar inca are acelasi farmec si
acum. Colega mea de camera, E., inainte de fiecare examen in sesiunea era cam
asa:
“Anm? Cine poate sa inteleaga analiza? Nu se poate
asa ceva, o sa incep sesiunea cu o restanta clar”
“Algrebra? Nu pot sa invat atat, cum sa inveti
atat la algebra, nu ai cand, iau restanta clar”
“Anm? Anm-ul a fost mic copil pe langa thm, cum poate
cineva sa invete atat la thm in asa putin timp? Nu se poate asa ceva, cu
siguranta o sa pic”
“thm? Simplu, uita-te pe cursurile de chimie, deci
trebuie sa inveti absolut tot ce a predat, plus probleme, cand sa invat atat sa
mai invat si probleme? Nu am cum, clar o sa am restanta”
“fizica? E prea mult sa inveti atat la fizica, nu
se poate, pur si simplu nu se poate, acum sigur iau restanta”
Era ceva de genul asta:
Desigur aceste replici au fost repetate foarte des
si au avut si o mimica aparte si o intonatie la fel de specifica si era foarte,
dar chiar foarte funny cum se agita pe aici mereu inainte de fiecare examen.
Partea si mai funny a fost cand dupa sesiune, defapt dupa vacanta de dupa
sesiune, vorbea intr-o seara la telefon si era ceva de genul “semestrul asta
toate materiile sunt urate, mult mai urat decat pe primul semestru. ..... A nu,
prima sesiune mi s-a parut simpla”
Da, asta este cam amintiri din prima noastra
sesiune, dar inca este funny cand ne amintim.
