Ce iti lipseste cel mai mult din copilarie?

Aseara cineva mi-a pus o intrebare foarte...interesanta, care m-a pus mult pe ganduri. Intrebarea este aparent simpla, suna cam asa: “ce iti lipseste cel mai mult din trecut, din copilarie?”

Intrebarea asta m-a blocat pe moment. Normal, m-am gandit ca imi lipsesc prietenii pe care ii aveam atunci, dupa m-am gandit ca imi lipsesc eu, eu din copilarie, as da orice sa mai pot scoate copilul ala la iveala mereu si sa nu para dubios. Dar apoi mi-am dat seama ca nu asta este raspunsul, raspunsul este altul defapt... unul poate banal pentru multi, dar semnificativ pentru mine: cel mai mult imi lipseste sa privesc cerul instelat noaptea tarziu. Da, suna banal, dar mereu cand eram la bunici ma duceam undeva la poarta, pe un gardulet, si ma uitam la stele si in fiecare seara in acelasi loc era o stea, imi placea sa ii spun steaua mea, era cea mai luminoasa stea de pe cer si ma fascina mereu, nu stiu de ce, dar pierdeam minute bune privind spre acea stea. Si la un moment dat, acum vreo 6 ani si ceva poate chiar 7 aveam un fel de pact...vorbeam cu cineva din alt oras si pentru ca ne vedeam foarte rar aveam treaba asta...in fiecare seara ne uitam la steaua aia si asa mai trecea putin din dor, era un lucru pe care il aveam in comun. Desi ce e drept nici acasa nu se vedea chiar asa bine, dar totusi se vedea. In bucuresti, am incercat in seara asta sa ma uit dupa steaua mea si nu am reusit sa vad nici macar o stea, d’apoi pe aia care trebuie...

Si da, suna dibios, dar de asta imi este cel mai dor din copilarie, de noptile la bunici in care puteam sa stau si sa privesc cerul instelat....era un sentiment pe care incerc sa il descriu acum in cuvinte, dar zau ca nu reusesc, era linistitor, era fascinant, era placut, era perfect, desi practic nu era nimic, da, exact, era nimic, dar in acelasi timp era totul....nu are nici un pic de logica, nu? Poate e doar in capul meu logica, dar stiu ca exista undeva acolo, pentru ca sentimentul ala era real, era acolo... si chiar imi lipseste, mi-am dat seama acum ca as vrea sa pot sa vad din nou cerul instelat cum il vedeam acum 9-10 ani cand am descoperit pentru prima data cum ma poate fascina ‘steaua mea’ ....

Bucurestiul la pas

Cine ma are la prieteni pe facebook sau urmareste pagina de facebook a blogului o observat probabil ca am tot postat niste poze si chestii cu hastagul #bucurestiullapas. Cum a pornit... nebunia asta. Intr-o pauza la munca vorbeam cu E. ca eu nu am fost de mult intr-un parc, E. imi spune ca nici ea si ca ar fi o treaba sa mergem in cismigiu dupa munca, dar ca nu prea are bani si ca sa mergem pe jos, ca oricum nu e asa departe. Si cum ne plimbam noi prin parc ne-am gandit ca suntem in bucuresti de 2 ani si noi inca nu am vazut tot bucurestiul, ca nu ne-am plimbat, ca nu am facut multe chestii. Dupa ne-am oprit pe o banca prin parc si ne-am gandit la anul asta, la ‘varsta de 21 de ani’ si am ajuns la concluzia ca si pentru mine si pentru ea varsta asta a fost cea mai faina, ca am facut cele mai multe lucruri interesante, nebune, noi si tot asa, si am zis ca sa continuam, cu un fel de mini ‘bucket list’. Am plecat dupa din cismigiu pe calea victoriei si dupa inapoi in regie, si unul din obiectivele de pe bucket list a fost: sa luam bucurestiul la pas. Si in 3 zile am ajuns sa facem 26km pe jos. In prima zi am fost regie-cismigiu-calea victoriei-regie, in a doua zi am fost regie- parc drumul taberie- regie si in a 3-a zi am fost regie-strada xenofon- regie. Insumand, cum am spus si mai sus 26km de mers pe jos. O sa las si niste poze, normal selfie-uri pentru ca E. a facut multe si inca nu stie ca am pus toate pozele astea, asa ca...daca nu mai auziti de mine sa stiti de ce...

Dupa cum am spus, a fost cel mai intens an si pentru mine si pentru E., am facut foarte multe lucruri noi, iar eu personal am pe bucket list un lucru in plus. Pana anul asta am evitat pe cat de mult posibil sa merg in costinesti, anul asta inevitabil am ajuns acolo 3 zile, mi-a placut, m-am distrat, a fost ok, am zis ca am rezistat vitejeste pana acum, acum am facut-o si pe asta, am scapat de ea, mai imi ramane doar sa vad titanicul si am promis, dar mai ales mi-am promis ca o sa vad titanicul pana la sfarsitul anului sau macar pana la sfarsitul lu' ianuarie, la 21 de ani o sa fac cele 2 lucruri pe care le-am evitat in ultimii multi ani: sa merg in costinesti si sa vad titanicul, unul e deja bifat, mai ramane unul si cum am zis...o sa o fac si pe asta, o sa va anunt cand o sa se intample. 

Ar fi pacat

Va mai amintiti ca eu aveam candva un prieten C.? Da, inca traieste, si da, inca are o mie de idei idioate sau geniale, depinde cum le privesti. Spre exemplu ultima lui idee geniala, dupa mintea lui, a fost sa isi deschida singur o firma de avocatura, ca aparent s-a plictisit sa lucreze in una, vrea una a lui si punct. Dar e dezamagit de faptul ca multe persoane ca si el au idei bune de afaceri, dar nimeni nu ii ajuta sa le indeplineasca, pentru ca ce, cumva credeati ca nu s-a interesat? Ba da, dar a aflat ca ai nevoie de prea multe chestii de care el nu are habar, managementul nu este chiar punctul lui forte. A incercat sa afle ce si cate harhogarii ii trebuiesc pentru o firma de consultanta achizitii publice, dar a renuntat, aparent este destul de greu sa deschizi o afacere noua pentru ca ai nevoie de mult prea multe hartii, de mult prea multe aprobari, de mult prea multe chestii de care nu iti spune nimeni nimic. E ca la facultate, toata lumea iti spune ‘hai la facultate, e smecher aici, bem, ne distram, fete/baieti, petreceri, iesiri, distractie, nebunie’, dar nimeni nu iti spune ‘cursuri obligatorii/ seminarii obligatorii/ laboratoare obligatorii/ teme obligatorii/ sesiune/ examene/ partiale/ teste’, exact la fel e si aici, toata lumea spune ca ‘da, ia si infiinteaza-ti propria afacere, o sa fie bine’, dar nimeni nu spune ca ai nevoie de n acte, de n aprobari, ca ai de facut n drumuri, ca nimeni nu iti spune nimic, ca o sa depui n dosare la n ghisee si n asociatii ca sa primesti o amarata de hartie sa mergi mai departe, nimeni nu iti spune ca fara hartia aia nu faci nimic, nimeni nu iti spune cum poti sa obtii hartia aia, nimeni nu iti spune nimic, tot ce ti se spune e ca o sa fie bine dupa ce ai afacerea ta, ca o sa fi propriul tau sef. Nu e chiar asa. C. a inceput sa renunte la gandul lui, desi eu sper sa nu o faca, pentru ca a stat la ... nici el nu mai stie cate cozi ca sa incerce sa faca rost de o adeverinta sa poata sta la alte multe cozi infernal de lungi sa poata obtine o aprobare si sa mearga la alta coada si tot asa.

La inceput il auzeam foarte entuziasmat, foarte incantat de ideea asta, de dorinta lui, de initiativa lui, dar acum il aud tot mai descurajat, tot mai hotarat sa renunte la visul si ideea lui. La inceput imi spunea despre tot felul de chestii, despre licitatii, dosare licitatii, proiecte, viitori asociati, chiar si planuri de afaceri. Si chiar imi pare rau sa il aud acum asa dezamagit, sincer chiar as vrea sa il ajut, dar domeniul asta este unul complet strain mie, il pot ajuta doar incercand sa il incurajez si sa il conving sa nu renunte la ideea si la visul lui, de foarte mult timp isi doreste asta si cand in sfarsit a inceput sa faca ceva in acest sens sistemul il da inapoi, cel mai urat lucru posibil...

Dezamagitor

Dupa ce v-am povestit despre mini experimentul meu din metrou o sa va mai povestesc un altul. In prima jumatate a anului sa spunem ca am iesit mai des in oras decat de obicei, plus ca am avut cea mini chestie cu colega de camera dat fiind ca nu prea aveam timp de stat acasa, daca va mai amintiti am ajuns la un acord si aveam ‘iar e luni’ si in fiecare luni ieseam, dupa era si marti si miercuri si joi si tot asa. Si uneori observam persoane iesite singure in oras, sa manance sau sa bea un suc/bere ceva. Si mereu ma intrebam cum e treaba asta, niciodata nu am facut asta, adica da, uneori se intampla sa ajung cu cateva minute mai devreme, dar asta nu se pune. Si m-am decis intr-o zi dupa sala sa merg sa mananc inainte sa ma intorc la munca, doar eu. Cum a fost? Interesant. As repeta? Cel mai probabil nu. Adica da, mi s-a parut interesant, dar trebuie sa recunosc ca m-am cam foarte plictisit. Adica am stat continuu pe telefon pana mi-a venit comanda, asta dupa ce chelnerul s-a uitat dubios de cateva ori la mine, am mancat si dupa am continuat sa stau continuu pe telefon pana mi-am terminat bautura si mi-a adus nota. De ce mi s-a parut interesant? Pentru ca a fost ceva nou pentru mine, dar cam atat, nu mi s-a parut ceva suficient de interesant incat sa repet experienta asta, e chiar destul de plictisitor, si nu, nu recomand altora sa incerce asta...adica nu e nimic fun, nu e nimic intrigant, nu e nimic interesant la a sta singur la o masa, mai ales daca nu aveti baterie la telefon ca sa aveti totusi un mod de a umple timpul clar un mare nu.

So... rezultatul experimentului: o dezamagire totala clar de nerepetat.

Da, da, da...e semn de independenta si bla bla bla, dar mie personal mi s-a parut foarte plictisitor si clar nu ceva pentru mine, poate altii apreciaza acest lucru altfel, eu am ajuns la concluzia ca daca vreau sa mananc in oras si nu am cu cine sa ies mai bine comand si stau acasa, m-as plictisi mai putin. 

Cat noroc sa ai?

Fara discutii toata lumea are un prieten sau macar o cunostinta care are un noroc inimaginabil. Daca raspunsul o sa fie nu, probabil sunteti chiar voi acea persoana. Nu sunt nici eu exceptie, normal ca si eu cunosc o astfel de persoana, am cunoscut-o la facultate si in fiecare sesiune, la fiecare examen persoana asta avea cel mai mare noroc, ii picau fix subiectele pe care le invata sau daca nu, scria aberatiile pe care si le-a amintea vag de la subiectele pe care le stia si cumva trecea, la probleme nici nu mai are rost sa le aducem in discutie, normal ca nu invata formulele sau ceva, dar cumva pica fix pe subiect si acolo si luand-o pe numai ea stie ce principii si metode nimerea cumva sa ajunga la un rezultat si trecea examenul. Are atat de mult noroc incat de fiecare data intrebam daca a calcat in ceva pe drum spre facultate sau spre examen si dupa ii spuneam ca ar trebui sa isi ia bilete la loto romania. Adica... daca tot are atat de mult noroc, macar sa il expluateze, nu?

Serios acum, cum poate cineva sa aiba chiar atat de mult noroc? Cum sa inveti doar... mai putin de jumatate din subiectele de examen, cam o treime sa spunem, si sa iti pice fix din subiectele alea? Sau cum sa nu inveti deloc teorie, sa mergi doar pe probleme si sa pici fix pe cele 2 tipuri de probleme din 5 pe care le-ai invatat, si implicit din nou, sa treci examenul? Cum? Cine poate sa aiba atata noroc?

Zau ca daca isi ia bilet la loto sau daca doar spune numerele asa doar pe foaie, nu sa le si joace, o sa ma uit sau o sa caut rezultate loto si nu stiu de ce, dar am un sentiment foarte puternic ca o sa nimereasca numerele sau daca nu pe toate.... nu stiu, sa spunem ca o sa le nimereasca in proportie de... minim 90%, ca sa nu zic 95% sau 99% desi este mult mai probabil asa.

Dar presupun ca in primii 2 ani de facultate a functionat treaba asta: eu cel mai mare ghinion posibil, iar ea cel mai mare noroc posibil. Lucrurile frunctionau foarte simplu si frumos si elegant, la toate examenele stateam in banci apropiate, ne descurcam cum ne descurcam, doar ca norocul asta al ei nu se transmitea si la mine sub nici o forma. Sa vedem ce urmeaza in urmatorii 2 ani de facultate acum ca ne-am separat pe specializari si nu mai suntem in aceiasi grupa. 

La metrou

Dat fiind ca toata vara eu am stat in dristor si munceam in grozavesti in fiecare dimineata si in fiecare dupa-amiaza trebuia sa folosesc metroul, cam un drum de 30-35 de minute cu totul, cu mers pe jos si mersul efectiv cu metroul. Cam 2 saptamani am facut un fel de mini experiment sa ii spun asa. Nu aveti idee cat de aglomerat poate sa fie, este dezastruos la cel mai propriu mod cu putinta. In unele dimineti abia aveam loc sa intru in metrou efectiv si stateam atat de inghesuiti incat putea soferul sa puna cate frane vrea el, sa ia cute curbe vrea, ca nu se misca absolut nimeni nici macar cu un centimetru, atat de unul in altul stateam. Pe la 5 juma sau 7 cand ieseam eu( in functie daca ma duceam la sala sau nu) era ceva mai acceptabil, era normal tot foarte aglomerat, dar mai aveai loc sa te misti cat de cat. Eu de obicei uit sa imi scot castile din ghiozdan ca sa ascult muzica si in metrou nu mai stau sa le caut si raman asa, ma joc de obicei sau ma uit pe 9gag. Vreo 2 saptamani cam asa, am stat in metrou cu telefonul in buzunar si fara casti.

Mi s-a parut extrem de interesant cate lucruri am observat despre comportamentul oamenilor in aglomeratie sau nu. In cele aproape 40 de minute merse zilnic cu metroul( dus-intors) am observat fata care isi bifeaza in carnetel task-urile indeplinite in ziua respectiva, doamna stresata ca intarzie la munca, biatul emotionat de probabil prima intalnire sau una din primele intalniri care isi verifica parul si barba si gulerul de la camasa o data la cateva minute si ceasul si mai des ca nu cumva sa intarzie, fata care tine in mana un trandafir ca si cand ar fi cel mai important lucru din viata ei, fata care aproape plange in timp ce scrie mesaje, baiatul stresat in asteptarea unui apel sau a unui mesaj care isi verifica telefonul la cateva secunde si care bate insistent si stresat din picior, parintii foarte extrem de mega ultra rabdatori care explica de fiecare data copiilor de ce o voce anunta de fiecare data ‘atentie se inchid usile’ sau ‘urmeaza statia x’ si de ce de fiecare data urmeaza o alta statie, de ce se opreste metroul si ei nu coboara, parintii rusinati de comentariile copiilor lor la adresa altor persoane din metrou, dar in acelasi timp rabdatori le explica situatia. Da, poate nu a fost frumos din partea mea sa ma uit la toate lucrurile astea, dar mi s-a parut foarte interesant cum toata lumea este in filmul lor si stau cu ochii in telefon sau cu muzica in urechi si ignora totul in jurul lor. Dar in acelasi timp mi s-a parut interesant cum toata lumea observa semnele distinctive. Din cauza anumitor circumstante intamplate in aceasta vara pentru o perioada am purtat un semn distinctiv pe haine( nu dam detalii aici) dar in acea perioada am observat cum 70% din persoanele din jurul meu observau si imi aruncau pe furis priviri pline de mila si apoi isi mutau rusinati privirea, din nou mi s-a parut foarte interesant acest comportament al oamenilor, deranjat pentru mine personal, dar foarte interesant. Cred ca o sa mai repet acest experiment. 

Cu mandrie

Zilele trecute ma uitam prin telefon, sa mai fac putin ‘curatenie’ ca era aproape plin si incepea sa mearga greut, si mie nu imi place sa se miste telefonul greu, dar cu peste 4000 de poze si filmulete cum ar putea sa mearga? Asta doar asa, in galerie, fara sa iau in calcul si aplicatiile din telefon si restul. Si de ceva timp mi-am facut foldere in galerie, si 2 dintre aceste foldere, si cele mai importante de altfel, sunt ‘Miky’ si ‘Cutu mic’. Folderele astea nu le sterg din telefon orice ar fi, paote sa mearga cu spatele si tot nu le sterg, dar normal nu aceste 2 foldere erau problema, ca am aproximativ putin peste 400 de poze si filmulete, deci nu astea erau problema ca reprezinta un maxim 10% din tot ce era in galeria mea. Dar normal ca am dat-o usor in nostalgie cand am vazut toate pozele si toate filmuletele cu ei 2. Da, a trecut destul de mult timp de atunci, inca urasc luna iulie, inca imi lipsesc si asa o sa fie mereu, dar a fost foarte dragut sa revad pozele pe care recunosc, le-am evitat in ultima perioada pentru ca inca doare, dar anumite poze le vad zilnic pentru ca am foarte multe poze cu ei pe peretele din camin. De ce va spun si voua asta? Pentru ca mi-am amintit de o situatie funny. Mamaia acum are o alta potaie( cum il alint eu, el nu ma place, eu nu il plac, este ceva reciproc) si el este un fitos figurant si enervant( sau poate asa mi se pare mie ca na, cum am spus nu prea ne placem). Cutu mic era foarte alintata, dar mereu mandra de zarda ei, la un moment dat avea o zgarda antipurici rosie si mergea foarte mandra sa i se vada zgarda, a avut si maro si alba si neagra, dar de aia rosie era cea mai fericita, mergea foarte cu capul pe sus sa i se vada zgarda, facea asa cu toate cand erau noi, dar aparent ii placea foarte mult culoarea rosu, la un moment dat avea si zgarda normala si zgarda antipurici, aia rosie, nu ma lasa sa i-o dau jos sa ramana doar cu aia normala, nu voia si nu voia. 

Potaia asta noua, Max pe numele lui, cum am spus este un figurant, cand l-a adus tata la tara l-a adus cu zgarda, nu atipurici, zgarda normala, una chiar foarte simpatica, din asta de ‘caine smecher’, desi el este un juma de cemetru de caine. Dar na, cum sta la tara si se plimba peste tot prin curte, mamaia mai are si niste pisici pe acolo, mai are si alti caini( legati, in spate, din aia clasici de curte) si na, inevitabil ar lua purici si na, mai bine preventiv decat sa ajungi mai tarziu sa te chinui cu ‘bestia’ in cada sa il speli sa scape de purici. Dar nu domle, nu si nu, cum adica? El sa stea fara zgarda lui pretentioasa? Sa stea cu una banala antipurici? Nu! Sa stea cu amandoua? Dar ce e el? Si dai si alearga dupa caine peste tot ca sa poti sa ii pui o zgarda amarata. Am stat si am cautat farmacie veterinara online ca sa vad poate gasesc mai multe modele de zgarda sa ii convina figurantului una sa nu o mai rupa.

De ce nu poate sa fie si el cum era cutu mic? Era extrem de fericita cand primea o zgarda noua, chiar si cand a trebuit sa i-o schimb pe cea rosie cu una alba( nu am mai gasit rosie atunci) nu a avut nici o problema, era chiar foarte fericita ca are zgarda noua.  

Vrea, dar nu vrea!

Va mai amintiti de povestea cu M si spontaneitatea lui in privinta logodnei prietenilor nostri? Haideti sa va spun si continuarea, sau poate ar trebui sa spun inceputul? Personajul principal[ cel care a facut propunerea] ne-a povestit cum s-a decis sa ii cumpere bratara in loc de inel. Intai sa le dam si lor 2 initiale ca sa nu mai spun el si ea, nu? O sa ii spunem lui G. si ei I.

Incepe G. si ne povesteste foarte pasionat despre marea lui decizie, dupa cum a caracterizat-o el: “cea mai grea decizie in toti cei 25 de ani pe care i-am traiat”. S-a gandit de mult sa faca pasul asta, dar nu gasea obiectul principal din cerere: inelul, bata-l vina de inel. Stia ca I. este innebunita dupa bijuterii, dar in acelasi timp foarte extrem de ultra pretentioasa. Vrea sa fie unicate, vrea sa fie pretentioase, dar nu prea pretentioasa, vrea sa fie noi, dar in acelasi timp vechi. Din nou un citat din G. “ca orice femeie, vrea, dar nu stie ce vrea si oricum o dai nu e bine ca voia fix invers”. Si s-a gandit sa impace si capra si varza, sa incerce cu niste bijuterii pietre semipretioase. Dar ce face daca nu ii place, dar ce face daca nu ii vine inelul? Adica avea totul pregatit, locul, prietenii, atmosfera, discursul, si daca zicea da, normal trebuia sa ii puna inelul pe deget, daca nu o incapea? Nu se ducea totul pea pa sambetei si din romantic si frumos totul devenea penibil si jenant? Sau daca voia sa zica da, dar cand vedea inelul si nu ii placea spunea nu? Nu devenea si mai penibil si jenant? A stat 3 ore prin magazine, muuuulte alte ore pe site-uri de bijuterii si nu putea sa se decida si pana la urma a zis ca el renunta, dar nu voia sa renunte, si atunci i-a venit idea, ii cumpara o bratara si a rezolvat problema, asa e unicat, si taie macar o problema de pe lista, o bratare o sa ii vina orice ar fi, ramane doar problema “daca nu o sa ii placa?”. Si o ia de la capat, da-I iar cu statul prin magazine, pe site-uri, innebunise deja, nu mai stia ce si cum sa faca. Dupa isi aminteste ca multe prietene o tachineaza pe I. ca sufera de ‘bijuterism’ si singurul tratament prin ‘cristaloterapie’. Si bam, ii vine ideea geniala lui G. sa ii cumperre o brtara cu cristale.

Dar cum am spus si prima data, I. nici macar nu a deschis cutia cand a primit intrebarea soc, putea sa fie orice acolo pentru ea, putea sa fie si goala ca tot DA spunea. Si eu cred ca e regula generala asta, asa ca baieti, daca vreti sa faceti pasul cel mare fiti siguri ca fata e ce trebuie si ce vreti cu adevarat, cumparati un inel nici prea pretentios nici prea simplu, jos in genunchi, un discurs care sa o emotioneze pana aproape sau chiar pana la lacrimi si aveti da-ul asigurat