Momente si momente

Exista momente cand cedezi din diverse motive si vrei sa faci un lucru pe care apoi l-ai regreta, stii ca vei regreta, dar totusi vrei sa o faci, simti ca ar putea exista cumva o “minune”, chiar daca esti constient ca nu o sa fie nimic diferit si apoi o sa regreti. Dar exista si momente in care acele regrete de dupa acel telefon sau dupa acea discutie in care spui ca ajunge si ca nu mai vrei si blochezi numarul, blochezi facebookul, blochezi tot ce se poate, stergi numere, stergi tot. Apoi exista din nou acele momente de slabiciune si incerci sa le rezisti, dar cedezi, esti slab, apoi observi ca nu ai cum sa suni, nu ai pe ce, numarul deja nu mai este salvat in memoria ta, nici in memoria telefonului, nici in istoricul apelurilor, nici in istoricul mesajelor, nici in nimic, pur si simplu nu mai e nicaieri. In momentul ala nu stii daca sa te urasti sau sa te bucuri ca ai avut un moment rational suficient de puternic incat sa faci pasul respectiv. Iar intr-un final ajungi din nou la un moment rational si iti spui ca ai procedat corect, trecutul e trecut si trebuie sa ramana trecut si punct. 

Involuntar

Cazi, te ridici, cazi din nou, iar te ridici…si tot asa, o sa repeti pasii astia continuu fara sa inveti nimic. Da, o sa te amagesti ca „nu o sa se mai repete” dar asta e exact ca dupa fiecare betie, in fiecare dimineata cand te trezesti mahmur iti spui „ai sa-mi bag picioarele, nu mai beau niciodata”. O greseala nu  o faci niciodata o singura data, in cazul meu o fac de n’spe mii de ori. Dar stiti care este diferenta in cazul meu? Nu spun ca este doar in cazul meu, dar acum vorbesc strict despre mine. Fac aceiasi greseala de n’spee mii de ori, imi invat lectia teoretica dupa fiecare, dar niciodata nu pun in practica lectia aia teoretica. Nu, chiar daca as vrea nu pot, si repet greselile din nou si din nou si din nou si tot asa. Interesant este faptul ca involuntar subconstientul meu lucreaza si ma face sa ma schimb usor, chiar nesesizabil imediat, dupa fiecare greseala chiar daca urmeaza sa o repet de n’spe miliarde de ori. Si la un moment dat ajung la a n’spe mia unu greseala repetata si imi dau seama ca nu e ca inainte, ca nu-mi mai pasa, ca pot sa-i spun du-te dracu, nu mai cad, raman in picioare. Dezavantaj? Nu se aplica doar pe o greseala, ramane deprinderea pe care subconstientul mi-a imprimat-o treptat. Si asa ajung sa creez un zid, o bariera si involuntar sa nu-mi arat trairile in totalitate, pentru ca subconstientul meu considera asta o slabiciune si aparent nu mai tolereaza slabiciunile  si incearca sa le inlature pe toate, si interesant este ca o face la fel ca si pana acum, fara sa-mi dau seama decat dupa ce termina cate o etapa. 

Nu stiu daca e de bine sau de rau, dar aparent nu ma pot lupta cu subconstientul meu, mai ales ca deja a lucrat destul de mult la treaba asta.  

Rasucire la 90 de grade

Cand am cotrobait prin “cutia cuamintiri” v’am mentionat ca din totdeauna am vrut sa dau la politie, pana cand am intrat la liceu, si tot acolo am spus ca o sa explic asta separat. Pai, sa va explic, nu? Defapt nu sa va explic, sa va povestesc, chiar daca nu e asa mult si nici prea interesant…bine, pentru mine este.

De cand ma stiu mi’a placut sa ma joc cu pistoale, de orice natura, cu apa, cu bile, cu tinte, improvizat din lemne, cu ventuze, etc etc etc. Ca o mica paranteza, cu cel cu tinte nu m’am jucat foarte mult pentru ca eu si frate’miu trageam unu in celalalt si alea lasau semne, si tot din cauza asta nici cu bilele nu ne jucam in casa prea mult…dar ne mai si jucam…de exemplu intr’un timp insiram pe usa de la dormitor (deschideam usa si le puneam pe partea aia de sus de la toc) tot felul de jucarioare care sa stea acolo nemiscate si incercam sa le tintim sa cada. Da, eram niste lunetisti cu bile, si cu sageti improvizate trageam intr’o bucata de polistiren pe care lipeam o foaie pe care erau desenate cerculete…un fel de darts improvizat…sagetile erau interesante, erau facute din: un bat de chibrit, un bold, ata de cusut si foaie pentru foarma aia din spate care sa’i dea forma aerodinamica si sa poata sa zboare Asaaa sa mai inchidem si paranteza asta ca s’a facut cam mare si sa revenim la politia mea. Deci pana acum avem una bucata: imi placea foarte tare sa ma joc cu pistoalele de orice natie. Dupa, imi placea uniforma faorte mult. Si mai imi placea ideea de autoritate, de putere. Adica, normal, nu ma imaginam gargea sau cap de creta de la circulatie, nu, ma gandeam la ceva mai palpitant, cu interventii, cu impuscaturi, cu morti, cu raniti, cu arestari spectaculoase, cu munca la birou, cu investigatii, cu criminalistica, din astea. Si astfel de persoane sunt persoane cu putere, nu? Sunt. Si mi’am dorit din totdeauna sa fiu si eu asa. Prin generala incepusem ca constientizez proba aia fizica la care picau multi si ma descuraja putin, dar ma gandeam ca daca ma antrenez o sa fie ok si acolo si ma gandeam sa dau la academia de subofiteri de la Campina, dar in a 8’a am aflat ca au facut’o post-liceala…trebuie sa am minim 10 clase sa ma duc acolo. Si atunci mi s’a taiat tot elanul…adica ce trebuia sa fac? Sa fac 2 ani mate-info si dupa sa ma las de liceu sa ma duc la subofiteri? Nu are niciun rost…si sa dau acum…adica la anu… la academia de politie, iar nu mai are niciun sens, nu mai am nici macar conditia fizica pe care o aveam in generala si nici asa tare nu ma mai pasioneaza…

Si uite asa …de cand ma stiu am visat la academia de subofiteri de la Campina si intr’un final am ajuns la Liceul de Arte “Ionel Perlea” pe mate-info, intensive info…si mai departe cel mai probabil o sa ajung la Universitatea Politehnica din Bucuresti…