E
deja duminica si aproape ca am ratat editia 44 de Happy Weekend. Trebuie sa
indreptam lucrurile asa ca va las cu scrisoarea unui tanar german venit in
vizita in Romania:
Dragii
mei, am ajuns cu bine în România. De la aeroport până la Bucureşti am făcut cu
taxiul, judecând după aparatul de taxat, 180 de kilometri. Plasarea
aeroporturilor la distanţă mare de aglomerările urbane mi s-a părut o dovadă de
înţelepciune. În cele două zile de când mă aflu aici, am făcut câteva
constatări pe care mă simt dator să vi le comunic. Românii o duc foarte bine,
atât de bine încât aici aproape nimeni nu mai trebuie să muncească. Poate că în
viitorul îndepărtat vom ajunge şi noi, germanii, la acest nivel de civilizaţie.
Deocamdată, cu o seriozitate lipsită de graţie, mergem în fiecare zi la
serviciu. Avem multe de învăţat de la acest popor despre care eu, până acum, nu
ştiam aproape nimic. În autobuze, troleibuze şi tramvaie nimeni nu trebuie să
se obosească prezentându-şi biletele la control. Controlorii, constituiţi în
echipe, verifică discret buzunarele şi poşetele pasagerilor. Automobiliştii
organizează spontan, pe străzi, originale concerte de claxoane, aşa cum noi
facem, în familie, prin tradiţie, muzică de cameră. Sunt momente de comuniune
sufletească de neuitat. Unii şoferi ies din maşini şi adaugă la această muzică
instrumentală propria lor voce, transmiţându-şi unii altora mesaje scurte, dar
energice. Toate canalele TV, nu numai cele pentru adulţi, difuzează emisiuni cu
femei dezbrăcate. Un singur canal, TVR Cultural, a refuzat să-şi îndeplinească
această datorie faţă de tineri ca mine şi a fost, pe bună dreptate, desfiinţat.
Demnitarii ţării apără cu fermitate limba română de invazia limbii engleze (aşa
cum ar trebui să facem şi noi). La o întâlnire cu trimişii FMI preşedintele
interimar al României a vorbit, în semn de protest, într-o limbă engleză
caricaturală. Efectul a fost atât de puternic încât oaspeţii, dezgustaţi de
engleză, au renunţat să o mai folosească vreodată, urmând să se înţeleagă la
viitoarele întâlniri numai prin gesturi. Plagiatul se pedepseşte în România
într-un mod subtil, nu cu brutalitate, ca la noi. Plagiatorilor li se dă o
palmă morală, fiind numiţi prim-miniştri sau miniştri, ca să se ruşineze de
fapta lor. Poliţiştii sunt oameni cultivaţi, schimbă idei între ei în săli cu
multe mese, nu-şi pierd timpul cu criminali, tâlhari şi violatori. Miniştrii de
Interne vorbesc în mod curent de Socrate şi Platon. Bătrânii din România se
ocupă cu mare grijă de sănătatea lor. Nu fac excese alimentare, ca oamenii în
vârstă din Germania . Îşi cumpără în fiecare zi doar o pâine, un iaurt şi
eventual câţiva cartofi. Fetele de aici se îndrăgostesc uşor, nu ca nemţoaicele
noastre, cărora poţi să le reciţi opera lui Goethe în întregime şi abia dacă
reuşeşti să obţii o plecare a pleoapelor în semn de aprobare. O româncă a venit
astă-noapte în camera mea de hotel şi mi-a declarat că mă iubeşte nebuneşte. Era
naivă, nu ştia cum arată bancnotele de 100 de euro şi i-am dat una ca să o
studieze în linişte acasă. Nu înţeleg, dragii mei părinţi, de ce v-aţi arătat
îngroziţi când v-am anunţat că urmează să plec în România. Vă îmbrăţişez pe
amândoi, Hans.
