Se putea mai rau de atat, nu?

Astazi o sa va povestesc ceva prin care o sa ma fac cam rau de ras, dar totusi o sa va povestesc pentru ca este destul de amuzant. Nu este nici un secret si nici o noutate ca sunt la Politehnica, da, adica viitor inginer, candva, cica primii 7 ani sunt mai grei aici, la Poli, pana ajungi in anul 3, mai am 5 si ajung si eu acolo. Revenind, sunt un viitor inginer care a ajuns cumva pana la sfarsitul anului 2 de facultate cu bune si cu rele. Cu toate astea, acum cateva zile m-a facut un copil de 7 ani. Da, are o treime din varsta mea si totusi m-a facut grav rau de tot. Am fost cu cineva sa isi viziteze nepotul, ghiciti ce, si persoana respectiva este tot viitor inginer, revenind, am fost cu, sa ii zicem M, sa isi viziteze nepotul, de 7 ani, cum am specificat si mai sus. Era prima data cand ma intalneam cu cel mic si na, de preferat ar fi fost sa ma placa, ca vorba aia, e din familie, asta m-a facut sa am niste  emotii de abia legam 3 cuvinte coerent, dar surprinzator ne-am imprietenit repede. Adica normal ca ne-am imprietenit repede, cand M. a zis nu, eu am zis da si dupa m-am si jucat cu el, daca nu cuceresti asa un copil nu stiu cum. Si vine la mine cu niste jucarii lego pe care doar le primise, nu erau inca asamblate. Am stat langa el si ma prefaceam ca asamblez si eu ceva pe acolo si ii dadeam lui “piesele la mana”, eram un fel de ajutor de mecanic, stiti voi, ala care sta langa si da cheile la mana mecanicului pricipal, asa eram eu in acel moment si normal ca mai faceam si din alea “asta trebuie? Nu trebuie, ce faci cu astea?” Si el incepea si imi explica acolo cate in luna si stele, era foarte mandru de faptul ca el stie si eu asa “om mare” nu am idee de asa ceva. Partea interesanta incepe dupa ce vina M. langa noi, noi stateam intr-o parte si el in fata noastra si ne uitam la el si eu continuam sa fiu ajutor de mecanic acolo si sa ii dau piese. M. se simtea bine ca ala mic ma place si ca se distreaza cu mine, dar totul incepe sa se strice. De ce? Eu nu mai aveam ce piese sa ii dau, iar “constructia finala” nu semana cu ce trebuia sa iasa, ca normal, nu ne uitam pe instructiuni cand asamblam ceva, normal, instructiiunile sunt pentru amatori. Asta a fost replica mea, M. a inceput sa rada, iar cel mic sa planga. De ce plange? Ca nu i-a iesit jucaria. Ce era sa mai facem? Ne apucam noi, doi viitori ingineri sa vedem unde e problema si sa facem jucaria sa semene cu ce trebuie sa fie. Se opreste din plans si arunca toate piesele in noi, sa le facem noi. Am desfacut tot si nu, normal ca nu am luat instructiunile nici de data asta, din nou, alea sunt pentru cei slabi, pentru amatori. Dupa mai bine de juma de ora nu am reusit sa terminam jucaria, eram mai praf decat ala mic, si vorba aia, doi viitori ingineri, nu un copil de 7 ani. Desfacem iar tot si o luam de la capat, cred ca am facut asta de minim 3 ori pana cand a 4a oara la un moment dat ne-a oprit cel mic si ne-a luat jucaria in stadiul ala si tipa la noi “asta este lego duplo nu este pentru nepriceputi ca voi, degeaba sunteti oameni mari” si continua el sa construiasca si intr-un final a reusit sa termine, da, el a terminat, dar noi am facut inceputul, “fundatia” era facuta de noi, de mine mai mult chiar, deci fara noi nu o facea nici acum, dar normal ca el era foarte mandru ca a reusit sa termine de facut lego ala si noi ne-am chinuit atat la el si degeaba. Si cam asa m-a facut de ras un copil de 7 ani, si nu oricum, la modul ala urat, dar hei, privind partea buna eu am facut fundatia, fara mine nu reusea, si privind cu adevarat partea buna: m-a placut, a ras cu mine si a ras si mai mult de mine, a zis ca vrea sa mai merg la el in vizita, deci e de bine, Normal ca nu ma mai duc curand la el, intai invat si eu sa contruiesc jucarii din astea destepte, auzi tu lego, inginerie pura e acolo, mecanica, fizica, rezistenta, ai de mama mea, si el la 7 ani le face fara sa se gandeasca prea mult.

Ah, si am aflat astazi ca a retinut faza cu instructiunile, cand se juca cu tatal lui si faceau un alt lego i-a spus ca “instructiunile sunt pentru cei slabi, pentru amatori, asa au spus R. si M., nu avem nevoie de el, sau eu cel putin nu am, daca vrei ia-le tu”. Cand mi-a spus asta M. am cazut pe jos de ras, dar din nou, copilul ma place, dupa replica aia probabil tatal nu asa mult, dar e ok, el macar ma stia mai de mult, deci totul e ok. Ca o concluzie: un copil de 7 ani m-a facut de ras rau de tot, dar acelasi copil de 7 ani ma place si vrea sa mai iasa cu mine, iar acel copil este o persoana extrem de importanta pentru M., iar M. este o persoana importanta pentru mine, deci sa spunem ca a meritat sa ma faca de ras un copilas de 7 ani cata vreme asta este rezultatul, nu? Eu zic ca da, adica se putea mult mai rau de atat. Si cu jucaria gata dupa, nu stiu sigur cate ore, si suparat, si fara sa ma placa. Asa i-a placut de mine, vrea sa mai stea cu mine si a invatat un lucru foarte imporatant pentru viitor "instructiiunile sunt pentru amatori". Da, a fost chiar ok, sau macar decent, dar cert este ca se putea muuult mai rau de atat

Inca pot si eu

Daca in ultimul articol v-am povestit ce s-a intamplat in luna februarie, hai sa va povestesc si ceva mai recent, nu? Am un prieten foarte retardat, dar la modul placut, e retardat, dar e ok, ne place de el. Ce se gandeste el? Cum eu abia acum mi-am revenit cu picioarele pe pamant dupa o perioada destul de lunga s-a gandit sa profite de treaba asta si sa imi faca o propunere, sa mergem la masaj erotic. A mai incercat el cateva glume, dar cum eu in ultima cred ca aproximativ jumatate de an aveam oarecum ochelari de cal si nu vedeam prea multe in stanga si in dreapta ma concetram doar pe ce si cine nu trebuie, nu am bagat in seama cand primeam mesaje de genul “ am gasit masaj erotic bucuresti foarte fain”. Il intrebam, normal, ce vrea sa insemne mesajul, si el imi spunea mereu “ca sa iti revii, te mai destresezi si tu”, dar dupa ignoram, spuneam ca are chef de glume idioate si eu nu aveam dispozitie de asa ceva, eu le aveam pe ale mele. Acum de ce imi aminteste de asta? Explicatia lui, geniala de altfel: “nu stiu cand te mai prind asa, ca poate se intorc factorii externi si iar ajungi asa”. In momentul ala mi-am amintit ca prima data cand mi-a dat un mesaj de genul a zis explicatia de mai sus si l-am intrebat de ce sa mai mergem acum, ca mi-am revenit, nu trebuie sa ma mai destresez. Din nou replica geniala: “dar de ce sa nu mergem? Eu vreau la un salon masaj erotic, dar nu as merge singurel”. E o namila de om, are 1,90 si ceva, fost sportiv de performanta si e timid el, nu vrea sa mearga “singurel”, da, articulat si cu ghilimele pentru ca exact asa s-a exprimat el.

Azi ce m-am gandit eu? Nu am mai vorbit cu el de 2 zile, hai sa ii dau un mesaj si mi-am amintit de treaba asta, ca in ultima noastra conversatie erau replicile de mai sus. Cand am vazut asta, am zis ca nu ii mai spun ce voiam sa ii spun, ca si asa nu era important, voiam doar sa vad ce face, am inceput sa fac misto de el. I-am zis ca m-am gandit mai bine, ca ar merge, ca nu stiu ce si nu stiu cum. S-a cam pierdut baiatul, i-au trebuit 5 minute sa raspunda la mesaj dupa ce l-a citit. Si daca am vazut ca e pe din astea, am intrat repede pe google “salon masaj erotic bucuresti”, nu de alta, dar sa vorbesc in cunostinta de cauza. Cand am inceput sa ii dau si nume de salon, si adresa, ba chiar i-am zis ca avem si rezervare pentru seara asta cand iese de la munca, sa se destreseze ca am vrut sa ii intorc favorul, el a vrut sa ma duca pe mine pentru ca nu eram chiar in cea mai buna forma a mea si voia sa ma “destresez”, am zis si eu ca el e prea ocupat in perioada asta la munca si sa il ajut sa se destreseze. S-a pierdut complet, doar citea mesajele si nu stia ce sa raspunda, ca aparea in continuu ca scrie si sterge, scrie si sterge. Dupa ce i-am zis si asta cu rezervarea nu a mai raspuns, dar in 2 minute m-a sunat, panicat tot, cu o voce uimita, speriata, tremurand, de toate. Eu aveam vocea mea serioasa, normal, si am continuat, i-am zis ca am cautat mai multe, dar asta unde am facut rezervarea este cel mai cel. Cu cat ii dadeam mai multe detalii cu atat se panica mai tare si nu stia ce sa spuna. Si la un moment dat a inceput sa rada si ma intreaba daca fac misto de el, si i-am zis ca nu, normal ca nu, ca ii trimit poza cu rezervarea daca vrea. Cand a auzit asta i s-a dus tot cheful de ras, nu stia cum sa o dea la intors ca sa vezi si sa nu crezi, ca el avea deja planuri pentru seara asta si nu crede ca poate sa le anuleze si tot asa.

Intr-un final i-am spus ca glumesc, ca nu am innebunit inca atat de tare ca sa fac asa ceva, si l-am intrebat daca mai are chef sa ma ia pe mine la misto cu din astea, si a zis ca ba da, am innebunit rau de tot, dar ca ok, nu o sa mai fac glume din astea niciodata daca am de gand sa i le mai intorc asa. 

Keep calm and...

Postarea numaru 901 o sa fie una special, adica asta. De ce? Pentru ca astazi este o zi foarte importanta pentru mine. De ce? Pentru ca astazi blogul meu face 5 anisori. Fix acum 5 ani mi-am facut curajul sa deschid aceasta pagina si am scris cel mai idiot articol posibil, l-am citit din nou astazi, ca in fiecare an pe 7 mai, de altfel, si nu stiu daca sa rad sau sa imi dau palme, mi se pare atat de penibil, dar pana la urma ala a fost primul meu articol, nu pot schimba asta, si nu, nici nu o sa il sterg, pentru ca asa cum este el acolo, asta debita mintea mea acum 5 ani. A trecut timpul foarte repede, nu stiu cand s-au dus 5 ani, sincer. Stiu, nu prea am mai postat pe aici, nu am mai avut activitate, dar blogul a ramas parte din viata mea si asa o sa fie mereu.

Am pus ceva mai devreme pe pagina de facebook a blogului, unde incerc sa postez zilnic ceva, fie ca este o melodie, fie ca este o poza, fie ca este o perla scoasa de anumite persoane, incerc sa nu treaca zi fara macar o postare. Da, cineva s-a luat de mine ca aparent am pus mai multe chestii triste decat funny pe acolo, dar au fost si chestii funny, depinde de zi si de starea in care ma aflam pentru ca si acolo, la fel ca si aici, postez lucruri care sa aiba legatura cu starea mea si cu mine, nu ceva intamplator. Revenind, am pus acolo o poza cu “today it’s a great day”  pentru ca ei bine, chiar este o zi grozava, adica 5 ani, wow. Oare trebuie sa caut o gradinita, a cam implinit varsta sa mai plece si el de acasa, sa cunoasca alte bloguri?

Momentan sunt intr-o stare usor nostalgica, ma uit la postarile mai vechi si nu stiu, la anumite articole imi vine sa rad rau de tot de mine, adica mi se pare foarte interesant ca in unele perioade mintea mea chiar a debitat anumite tampenii, tampenii pe care inca le consider adevarate sau amuzante, dar la unele mi se pare mult prea amuzant modul meu idiot de a exprima acele lucruri. Am citit articole mai vechi si articole mai recente, pana cand si eu am ajuns sa imi dau seama de faptul ca m-am schimbat treptat si in gandire si in exprima si in multe. Inca nu stiu cat e de bine. De ce? Pentru ca parca imi e dor sa scriu un articol asa, la intamplare, despre ce imi trece mie prin cap fix in momentul ala fara sa ma gandesc la lucruri de genul “si pe cine intereseaza asta?”. Si cred ca o sa fac asta, ma mai gandesc putin, dar cred ca o sa fac asta, o sa imi gestionez altfel timpul si o sa incerc sa imi pun neuronul la treaba sa mai scoata si el cateva articole. Plus ca vine si vara, da, pana atunci vine preseseiunea si sesiunea, dar trec si ele, trebuie, cumva, si dupa vine vara, ceva mai mult timp liber, doar munca, fara stres si la facultate si fara oboeala si de acolo.

Pana una alta, hai sa bem un pahar de sampanie, si...La multi ani, Just Words!

Trenule, masina mica?

Astazi vreau sa va povestesc ceva, de fapt 2 lucruri. O sa incep cu: in 3-4 ore se fac 48h de cand nu mai am facebook. Pagina blogului o administrez de pe contul unui prieten, pe care da, l-am facut administrator si probabil o sa mai posteze si el, dar in mare parte tot eu o sa postez, si fac asta doar din aplicatia de pe telefon, nu de pe laptop, nu de pe facebook direct. De ce am facut asta? Asa, ca idee, pentru ca “de ce nu?”. Cat o sa ma tina treaba asta? Nu stiu, poate dupa ce termin de scris articolul asta o sa intru sa imi reactivez profilul sau poate o sa treaca cele 7 zile si o sa se reactiveze singur( am ales motiv ca este o chestie temporara si pentru facebook temporar inseamna maxim 7 zile) . Asa, acum ca ma simt mai bine ca am spus asta vreau sa va povestesc ceva, nu este chiar recent, este din februarie, dar nu am avut ocazia sa povestesc despre asta, dupa au aparut niste chestii si nu am mai vrut, dar pana la urma asta este o amintire placuta pentru mine, chiar m-am simtit bine in ziua aia si m-a facut sa ma simt din nou copilul idiot si spontan care eram inainte, ca daca tineti voi bine minte, am zis pe aici ca am inceput sa ma maturizez, ca nu mai fac chestii spontane si din astea, ei bine, in ziua aia nu a fost deloc asa. Sa incep povestea ca sa aiba logica: Eram la munca, spre sfarsitul programului, mai aveam cam jumatate de ora- maxim o ora, si primesc un mesaj cu “hai sa mergem si noi undeva, sa plecam din bucuresti”. Normal, initial am inceput sa rad pentru ca am crezut ca face misto de mine, aparent nu, vorbea serios. Am hotarat sa mergem la castel la Mogosoaia cu trenul. Pentru mine simpla calatorie cu trenul era destul de interesanta, dat fiind ca am mai fost o singura data in vara. Imi termin eu programul, persoana respectiva se imbraca, se pregateste si ne vedem la metrou. Ajungem la gara de nord si eu eram ceva de genul: “si acum pe unde? Ca am mai fost o singura data aici”, si nu e ca si cand am fi avut prea mult timp de pierdut, ca ne pleca trenul. Si acum incepe partea interesanta: am inceput sa alergam pe peronul de la metrou si apoi printre toate cele de acolo spre casele de bilete. A fost cel mai nebunesc si spontan lucru pe care l-am facut anul asta si normal, a fost unul dintre cele mai frumoase momente petrecute, m-am simtit ca in filme pentru ca alergam pe acolo ca si cand totul depindea de faptul ca noi sa ajungem la destinatie: sa ne cumparam bilete, si culmea este ca nu conta ca alerg, ma simteam atat de bine incat chiar alergam, si stiti ce lepra sunt in general, ei bine atunci alergam cu un zambet tamp pe fata.

Am ajuns intr-un final, ne-a lasat cineva in fata pentru ca ne pleca trenul, dar nu am mai ajuns in tren. De ce? Pentru ca trenul nostru pleca in 3 minute, si aparent calculatorul nu iti mai elibereaza bilet daca trenul pleaca in mai putin de 5 minute. Normal, cu o oarecare dezamagire ne ducem la Mc sa mancam ceva, de tristete, sau pentru ca eu nu mancasem inca nimic pana la ora aia. Dar nu,  ziua nu s-a terminat asa. La Mc zicem ca bai daca tot am iesit din casa, hai sa mergem intr-un parc sa ne plimbam macar in bucuresti, daca nu am reusit sa iesim din el, nu? Bun, hotaram sa mergem in IOR, ne urcam in metrou frumos, tot ce trebuie sa mergem in parc, coboram pe la jumatatea drumului ca persoana respectiva a zis ca prea departe IOR sa mergem pana acolo, desi voiam sa mergem acolo pentru ca nu fusese niciodata. Pe peron se uita la mine si invers si nu stiam ce sa facem, ca “hai sa mergem in parcul asta de aici”, ii raspund ca da, ok, mergem, dar parcul de la Izvor e destul de foarte mic, nimic interesant. “bine, hai sa mergem in IOR atunci, sau hai acasa, ne plimbam prin Poli”. Si fix atunci venea metroul [pe cealalta linie, dar si ala ne ducea in IOR] si ii spun “mergem acasa sau in parc, ne urcam sau nu in metrou?” sta ce sta pe ganduri, da, hai sa urcam in el. OK, ne-am urcat in el ca sa mai mergem o statie, coboram la unirii ca sa schimbam metroul. Am zis ok, ne plimbam cu metroul prin bucuresti, ce poate sa fie mai frumos. Am ajuns intr-un final la Victoriei, am fost pe acolo sa bem o cafea si apoi am ajuns la Stefan cel mare. Si acum vine din nou o parte interesanta: de la Stefan cel Mare pana in Regie am venit pe jos. Da, ati citit bine, pe 1 februarie, la temperaturile respective, pe la un 7 seara cred, poate 8, eu veneam pe jos de la Stefan cel Mare in Regie, adica, dupa spusele celor de la Google Maps: 4.8 km. si din astia 4.8km cei mai problematici au fost ultmii 800m de la basarab in regie, cat ne-am invartit pe langa pasajul ala nu aveti nici cea mai mica idee. Dar da, stiu, si eu i-am spus ca a innebunit, dar nu a vrut sa ma creada. Bine, am si cateva poze si un filmulet, dar persoana respectiva nu stie ca am scris toate astea asa ca nu o sa le pun si pe alea, desi filmuletul este destul de funny. Si cam asta este, pe scurt( da, stiu, nu e deloc scurt) una dintre cele mai faine zile ale mele cu cea mai nebuneasca chestie pe care am facut in ultima vreme.